Schema e valabila pentru The Reader (de Stephen Daldry), care a deschis festivalul, in afara competitiei, pentru Cheri (de Stephen Frears) si pentru Tatarak (de Andrzej Wajda). Ar fi fost valabila si pentru The Private Lives of Pippa Lee (prezentat hors-concours), daca Rebecca Miller n-ar fi schimbat datele romanului scris tot de ea si n-ar fi micsorat pe ecran distanta temporala dintre personajele interpretate de Robin Wright Penn si Keanu Reeves. Unde mai pui ca exista acea imagine care bintuie imaginatia regizorilor – femeia spalindu-si amantul in cada – pe care o gasesti si la Daldry, si la Frears.
Se leaga aceste aspecte de faptul ca tot azi s-a pornit un val de filme despre cel de-al doilea razboi mondial, Holocaust si implicarea Germaniei? Un psihanalist ne-ar putea ajuta, mai ales ca majoritatea incearca sa nuanteze demonizarea absoluta a poporului german. Cam pe cind s-a pornit valul, in 2006, Sophie Scholl – Die letzten Tage de Marc Rothemund (premiat la Berlin) se ocupa de procesul uneia dintre cele mai cunoscute membre ale rezistentei antinaziste din Germania, studenta Sophie Scholl, executata de nazisti la capatul unui proces expeditiv. Un an mai tirziu, Die Faelscher/The Counterfeiters de Stefan Ruzowitzky (lansat si premiat tot la Berlin) prelua cazul real al Proiectului Bernhardt, prin care Germania nazista intentiona sa submineze economia aliatilor producind in lagarele de concentrare bancnote contrafacute. In trend se inscrie si Operatiunea Valkyrie de Bryan Singer – povestea complotului ratat impotriva lui Hitler. Eine Frau in Berlin de Max Faerberboeck, un film de anul trecut, urmareste destinul unei femei germane imediat dupa terminarea razboiului, in Berlinul distrus, ai carui locuitori sint la cheremul armatei ruse.
Cineastii exploateaza tragedia Holocaustului
Intr-o proiectie din Market, adica pentru distribuitori, am reusit sa vad la Berlin Adam Ressurected, filmat de Paul Schrader in Romania (la Castel Film), cu o distributie care are si actori romani in roluri mititele. Filmul mi s-a parut interesant pentru Jeff Goldblum, care cred ca face un rol de Oscar, dar metafora omului-ciine, de fapt cea care l-a atras pe Schrader in proiect, mi s-a parut prea teatrala, prea la indemina si nu prea originala. Filmul nu se leaga in mod direct de razboi si de Holocaust, ci de trauma unui supravietuitor al Holocaustului (Jeff Goldblum), un comic de succes inainte de razboi, care se invinovateste ca a scapat cu viata facind la propriu pe ciinele comandantului lagarului (Willem Dafoe). De altfel, presa germana e destul de severa cu acest gen de filme. Saptaminalul „Der Spiegel“ scria cu putin inaintea Berlinalei ca cineastii exploateaza tragedia Holocaustului si ca nu poti face arta pe seama acesteia. „Respect acest punct de vedere, dar nu sint de acord cu el“, a replicat Paul Schrader cu ocazia premierei filmului care a facut parte din programul „Berlinale Special“. Unde mai pui ca si Quentin Tarantino e aproape gata cu un film despre al doilea razboi mondial: Inglorious Basterds, cu Brad Pitt si Diane Krueger in rolurile principale si a carui actiune se petrece in Franta aflata sub ocupatie (un detasament de evrei americani, supranumiti „The Basterds“, care musca din dusman).
Poate ca nu intimplator, actorul Sotigui Kouyate, care a primit pentru interpretarea din London River, de Rachid Bouchareb, Ursul de Argint pentru rol masculin, a spus la primirea trofeului trei fabule/bancuri. O reiau pe una dintre ele (discursul actorului instalat pe un scaun a fost interminabil, ca la claca): Un om se duce la un spirit al padurii (pestisorul de aur de la noi) si ii cere sa-l faca destept. Dorinta ii e indeplinita, dar a doua zi revine: „Daca ma faci de 10 ori mai destept, nu-mi mai trebuie nimic“. Pac, se rezolva, dar a treia zi nemultumitul revine: „Daca as fi de 100 de ori mai destept decit sint acum, n-o sa-mi mai trebuiasca nimic“. Ziua urmatoare se trezi femeie.
Deci poate nu intimplator (si nu e o remarca feminista, dimpotriva!), Ursul de Aur a revenit in acest an unui film peruan care trateaza in maniera realist magica drama femeilor peruane violate si abuzate in deceniile 7 si 9 ale secolului trecut, trauma care, ca si trauma Holocaustului, se transmite in mod subtil generatiilor urmatoare de femei. Cel de-al doilea film al Claudiei Llosa, dupa Madeinusa (in care juca aceeasi Magaly Solier), nu arata explicit drama acestor femei, dar leaga firele invizibile ale existentei unei tinere din zilele noastre de un intreg arsenal de femei care au suferit acum citeva decenii. Implicat politic la modul discret, La teta asustada/Milk of Sorrow e mai mult un omagiu adus spiritului feminin intr-o lume intens masculinizata, sub toate formele pe care le implica termenul. (Probabil ca afirmatia din sapou are totusi o farima de adevar.)
Mammoth si Rage, printre filmele cu cele mai proaste cronici
Maternitatea face si obiectul filmului cu care Francois Ozon a venit in acest an in competitia Berlinalei, Ricky. Incepe ca fratii Dardenne, dar la un moment dat o ia prin miriste. Nou-nascutului unei mame proletare incep intr-o zi sa-i creasca aripi – ca de pasare sau ca de inger. La inceput sint doua vinatai pentru care mama (Alexandra Lamy) il invinovateste pe tatal copilului (Sergi Lopez) si-l da afara din casa. Pe urma, cind aripile dau ca niste lastari, mama si fiica mai mare ii incropesc micutului Ricky un soi de colivie ca sa nu zboare prin casa si sa se loveasca de mobile. Copilul dispare pina la urma, se elibereaza de ata de care era tinut, ca un zmeu de hirtie, de familia hotarita sa scoata un ban din popularizarea cazului. Mai apare fugar doar atunci cind mama vrea sa se inece, de disperare ca nu-l gaseste.
Deci nu stii daca „le bebe volant“ e o fantoma a copilului mort sau metafora a maternitatii prost asumate sau a unei ingenuitati pierdute in plebeea viata de zi cu zi, pentru ca misterul ramine neexplicat. E o fantezie legata de un picior al fratilor Dardenne si de o extremitate a lui Chucky. Imaginea bebelusului care zboara prin supermarket e in acelasi timp grotesca, hilara si poetica.
Maternitatea e unul dintre lucrurile care sustin partial si trama filmului London River, de Rachid Bouchareb, dar aici e vorba despre doi parinti – o englezoaica si un african musulman rezident in Franta –, care sosesc la Londra disperati ca nu stiu ce s-a intimplat cu copiii lor dupa atacurile teroriste de la metrou (din 2005). Povestea e simpla si umana: cunoscindu-se, cei doi au ocazia sa constate ca prejudecatile se nasc mai mereu din necunoastere. Dupa cum a spus sfatosul Sotigui Kouyate la ceremonia de decernare a premiilor, un festival ca Berlinala „ar trebui sa dureze vesnic“ deoarece „orice manifestare care le permite oamenilor sa se intilneasca si sa faca schimb de culturi face bine lumii de azi“. Exista si reversul medaliei – globalizarea data prin masina de tocat marca „Babel“. Pasta compacta si lipsita de gust, dar care are culoarea ispititoare a legumei de sera. Mammoth, de Lukas Moodysson, a fost, alaturi de Rage (de Sally Potter), unul dintre filmele cu cele mai proaste cronici de la Berlinala.
Palmaresul berlinalei 59
» Ursul de Aur – La teta asustada/Milk of Sorrow de Claudia Llosa (Peru)
» Ursul de Argint si Marele Premiu al Juriului – ex-aequo Gigante de Adrian Biniez (Uruguay) si Alle Anderen de Maren Ade (Germania)
» Ursul de Argint pentru regie – Asghar Farhadi, Darbareye Elly/About Elly (Iran)
» Ursul de Argint pentru scenariu – Oren Moverman, The Messenger (SUA)
» Ursul de Argint pentru Cea mai buna actrita – Birgit Minichmayr, Alle Anderen
» Ursul de Argint pentru contributie artistica deosebita – sound-designului realizat de Gabor Erdely, Tamas Szekely si Gyorgy Kovacs pentru Katalin Varga de Peter Strickland (Romania-Ungaria-Marea Britanie)
» Premiul „Alfred Bauer“ – ex-aequo Gigante de Adrian Biniez si Tatarak de Andrzej Wajda (Polonia)
» Premiul juriului de debut – Gigante de Adrian Biniez (Uruguay)
» Mentiunea Speciala oferita de juriul de debut – Flickan de Fredrik Edfeldt (Suedia)
» Premiul FIPRESCI – La teta asustada/Milk of Sorrow de Claudia Llosa (Peru)
» Premiul C.I.C.A.E. (Confederation Internationale des Cinemas d’Art et d’Essai) pentru un film din sectiunea „Forum“ – Cea mai fericita fata din lume de Radu Jude (Romania)