Totul se petrece in ruinele fostului Paris al Orientului, in mizeria care poarta inca amprentele cadavrelor ridicate. Printre acestea si tatal lui Bassam, apoi chiar mama, ultima lui legatura cu orasul.
Un lirism deloc dulceag
Ritmul e atroce, imaginile se succed cu repeziciune, filtrate de mintea febrila a lui Bassam, punctate din cind in cind cu insule de lirism deloc dulceag. Pentru a-si realiza visul (funciarmente necesar), Bassam pune la cale o lovitura a la Ocean’s Eleven, varianta Beirut-razboi-civil, adica mult simplificata si indreptata nu impotriva unui cazino, ci a unei sali de… aparate, pokere si alte lighioane. Numai ca, pina la punerea in practica, au loc mai multe evenimente, care de care mai destabilizatoare si mai acceleratoare narativ: asa cum am mai spus, moartea mamei intr-un bombardament, dubla tradare a lui De Niro, cel care-i sufla iubita, apoi il lucreaza pe la spate, incercind sa-l scoata din afacerea de extorcare pe care o pusesera amindoi la punct. Dar cea mai mare tradare a lui De Niro e inrolarea in militii, faptul ca trece dintr-o lume cit de cit acceptabila uman, intr-un no man’s land de unde nu te poti intoarce decit ca monstru.
„Poate eram mort, intins pe bancheta din spate a unei masini, cu singele tisnindu-mi ca din fintini zglobii, imbibat in hainele unui necunoscut. Singele meu baut de un despot sau de vreun zeu a carui sete nu poate fi potolita niciodata, un zeu tribal neinsemnat, un zeu invidios care sarbatoreste decimarea, masacrarea tribului sau, un zeu care prefera un rob altui rob, un zeu singuratic, nebun, imaginar, care a baut otrava din cupe de plumb si de argint, care petrece la orgii divine si se distreaza aranjind casatorii, turnind apa in vin, ascutindu-si sabia pe care o da apoi profetilor sai mincinosi, sfintilor sai castrati si eunucilor sai vicleni.“
Acum, ca sa explicam cite ceva, cei doi prieteni sint mari fani ai Vinatorului de cerbi al lui Cimino. Un De Niro intors din Beirutul musulman, unde militiile crestine, aliate cu armata israeliana masacreaza zece mii de oameni, majoritatea femei si copii, isi pune pistolul la timpla, incercind alaturi de prietenul sau acelasi joc caruia adevaratul De Niro (de fapt personajul sau) ii supravietuieste. Caricatura e completa abia in pagina ultimei sale amintiri din timpul masacrului, un vag echivalent al acelei vinatori din film, cind personajul lui De Niro lasa cerbul sa scape (de fapt, in cartea lui Hage, ultimul gest al lui De Niro, care scoate doua gloante si trage primul, nu este altceva…): „Peste tot unde intram gaseam femei macelarite in rochii de casa, barbati zacind linga nevestele lor si linga fetele lor violate. Deodata m-am oprit. N-o sa-ti vina sa crezi, dar am auzit un piuit de potirniche. La fel ca al potirnichii pe care am vinat-o noi la munte, Bassam, tu si cu mine, noi doi. M-am luat dupa ea printre zidurile inguste. Fugea de mine, iar eu fugeam dupa ea. Topaia peste cadavrele inmuiate in suvoaiele de apa revarsate din cratitele rasturnate. A zburat peste maslini, peste dealuri. Pe urma s-a oprit, s-a intors si s-a asezat pe cadavrul unui barbat. Am vazut cum mina cadavrului s-a ridicat s-o mingiie pe pene“.
Povestea unei generatii pierdute printre darimaturi
Chiar daca inocenta personajelor din debutul romanului poate fi doar fortat comparata cu aceea din The Deer Hunter, paralela urmarita de Hage devine din ce in ce mai evidenta pe parcursul cartii: iubita furata, ruleta ruseasca, trecerea abrupta din stadiul inocentei in inumanitate. Hage spune povestea unui oras blestemat, a unei generatii pierdute printre darimaturi, cadavre, o generatie care a omorit si a murit in numele unui zeu sau al altuia.
Prima noapte petrecuta de Bassam in libertate nu reuseste sa-i stearga din minte imaginea acelei pasari mingiiate pe pene de cadavru: citiva pusti din Marsilia se gindesc ca n-ar fi rau sa bage-n spital un araboi. Beirutul e peste tot, no man’s land-ul e, vorba lui De Niro, „camerele de tortura sint in noi“…
Chiar si Parisul se dovedeste a fi nimic altceva decit inca o halca din Beirut: tatal lui De Niro e mort, iar De Niro himself se pare ca era de mult agent Mossad in Beirut. Alte morti, alte batai, totul incheindu-se cu fuga la… Roma, acolo unde porumbeii sint grasi si fericiti. Intreg romanul mizeaza pe alternanta propozitii scurte, succinte, flashuri si intruziuni lirice ale vagului, febrilului, monstruosului. Personajele actioneaza la dicteul unor zeitati sumbre, funeste. Destinul e o lunga (sau scurta, dupa caz) bataie de joc. Rawi Hage scrie cind extrem de simplu, cind, citeodata, prea sofisticat. Sa nu uitam totusi ca este vorba despre un roman de debut. Si inca ce debut… O carte care nu te lasa o singura secunda sa te gindesti la altceva. Digresiunile pe care le-am numit lirice au natura unor incantatii, in jurul lor aerul naste volute de has, privirea e aburita, precum in cea mai neagra betie, scenele amintesc, intr-adevar, de carnavalul mortuar al Saigonului din Vinatorul de cerbi sau cu finalul din Apocalypse Now…
Jocul lui De Niro e unul dintre acele romane care n-ar fi putut fi scrise doar din imaginatie. Are in spate un om care a invatat prea bine moartea pina la 30 de ani… Iar moartea ar putea fi chiar asa: „sa te agati de potirnichea piuitoare, sa te scufunzi cu ea in mare, sa cazi prada pestilor veninosi, sa fii strivit de valvele unei stridii. Sau sa ai ocazia sa te imbarci pe un vapor de croaziera pe care sa te legeni in ritmuri de mambo, cu atentie sa nu versi sampania pe rochiile de seara ale turistelor, cind esti de fapt atent sa tragi cu pistoale de apa in ingeri bizantini asexuati. Sau sa incapsulezi nalucile marinarilor in bule de apa, sa ii privesti cum se ridica la suprafata si sa-i cufunzi din nou. Sau sa casapesti nimfe marine…“.
Rawi Hage, Jocul lui De Niro,
Editura Leda, 2009