Theatre du Capitole din Toulouse a contribuit cu decorurile, costumele, conceptul de lumini, machiajul: tot ceea ce tine de latura tehnica a reprezentarii regizorale a spectacolului. Pentru ONB pregatirile nu au fost foarte complicate. Oedipe este o opera ce se afla in repertoriul sau din 1958. Nu se cinta cu foarte mare regularitate, dar cel putin o data pe an este pusa in scena. Inainte de premiera am asistat la repetitia generala si am discutat cu cel care a pregatit spectacolul timp de citeva luni, dirijorul Tiberiu Soare (foto). Rolul sau a fost de a trasa repetitiile cu orchestra, corul si solistii, astfel incit Oedipe sa fie “pregatit 100%” pentru conceptul pus in scena de partea franceza.
Ce ar insemna Oedipe-ul acesta care vine de la Toulouse la noi?
Este o mare diferenta in comparatie cu spectacolele pe care le-am vazut inainte. Am vazut versiunea lui Andrei Serban si pe cea a lui Petrica Ionescu. Deosebirea e foarte mare din punct de vedere al formei regizorale. Surprinzator, de data aceasta avem o singura pauza, intre actele al doilea si al treilea. Spectacolul e divizat. Ca sa intelegeti mai bine paralela pe care o voi face, am sa prezint un scurt rezumat al intregii structuri concepute de francezi. Primul act, care e de fapt un prolog, nu dureaza foarte mult, pina in 30 de minute. Dirijorul Oleg Caetani l-a gindit dintr-o singura “suflare” ca sa zic asa, impunind muzicii o cursivitate pe care n-am mai intilnit-o pina acum. Al doilea act este destul de intins si dificil, rapsodic din punct de vedere al alcatuirii, cu foarte multe scene legate prin mici interludii orchestrale. Tratate la fel de fluent. Urmeaza o pauza si apoi cele doua acte, care parca sint sculptate intr-o marmura nobila, al III-lea si al IV-lea. Turul de forta apartine in primul rind solistului, pentru ca finalul de act III este extrem de dificil, fiind marele monolog al lui Oedipe dupa revelatia nenorocirii care l-a urmarit toata viata. Acestui monolog ii urmeaza o foarte scurta pauza, pe loc, de schimbare de decoruri, dupa care se intra imediat in actul al IV-lea, care e sustinut in proportie de 85% tot de solist. Un tur de forta pentru bariton si un spectacol ce devine din ce in ce mai greu si pentru membrii corului, pe masura ce ne indreptam catre sfirsit.
S-a apropiat Nicolas Joel de gindurile lui Enescu?
Este bine ca discutam acest lucru. Exista niste adnotari in partitura, ale lui Enescu si Edmond Fleg, scrise pe linga portativele cu note, indicatii scenice, care sint respectate riguros. Avem asadar o versiune foarte fidela. Pe de alta parte, Joel isi ia niste libertati regizorale. Una dintre acestea ne-a surprins si pe noi: dansul pastorilor din actul I nu mai este un dans. Nu avem balet! Se cinta muzica, exista o miscare scenica, are loc o ceremonie, dar nu e dans. Pe vremuri, traditia la opera franceza era sa incluzi neaparat un balet intr-o opera, si acestei traditii s-a conformat pina si Wagner cu Tannhauser. Enescu nu a putut face exceptie si a introdus acest moment de balet in actul I. Ei bine, in acest concept francez nu exista balet. In rest, ridicarile de cortina, inchiderile de cortina, toate sint facute conform indicatiilor. De asemenea, Joel si-a luat libertatea de a abstractiza foarte multe elemente. Elemente precizate in partitura. De decor sau recuzita, care sint date la o parte tocmai pentru a se ajunge la o versiune foarte lapidara, laconica. Este o montare monocroma, un Oedipe care isi pastreaza forma scenografica de la prima si pina la ultima masura. Totul cade foarte mult pe interpreti de data aceasta. Daca ei isi joaca rolul cu foarte multa convingere, spectacolul se ridica foarte mult. Este o realizare ce mizeaza pe calitatile actoricesti ale interpretilor.
Decorul de anul acesta e unul simplu, in comparatie cu Petrica Ionescu, ce a venit cu o montare grandioasa…
Daca ar fi sa dam doua exemple de versiuni aflate la polii opusi ai interpretarii scenice, ne putem gindi chiar la acestea, care iata sint si consecutive. Petrica Ionescu a venit cu o luxurianta si adevarata risipa de mijloace scenice, care insa au ridicat valoarea Oedipe-ului. Decoruri, costume, lumini, toate iti luau ochii. Scene animate. Spectacol total. Cred ca Ionescu ar fi vrut sa faca pina si din spectatori parte integranta a spectacolului daca ar fi putut.
Dar asta nu indeparteaza spectatorul de la esenta operei, a libretului si a muzicii?
Evident ca nu trebuie sa ne gindim de la bun inceput ca spectatorul e de un singur fel. La fiecare spectacol de opera exista oameni care admira neconditionat respectiva varianta; sint detractorii, criticii moderati, scepticii s.a.m.d. Spectatorul in sine, luat ca atare, nu cred ca exista. Poate doar determinat statistic. Spre deosebire de versiunea lui Ionescu, Joel vine cu o structura “inghetata” a spectacolului. Toate evenimentele se petrec practic mai degraba in interior decit in exterior. Ar fi un moment spectaculos cu Sfinxul, in actul al II-lea. Dar nici acela nu e ridicat la tot ce se putea scoate din posibilitatile scenografice ale inceputului de secol XXI. Este clar o asceza. O limitare autoimpusa a scenografului si a regizorului.
Enescu are o scriitura dificila a partiturii muzicale. Din aceasta cauza este si greu de inteles de catre un “neinitiat” in acest gen de muzica.
Da, intr-adevar, o scriitura complexa si complicata. Iar o montare scenica simpla duce la o concentrare pe muzica. Si a celor ce joaca, dar si a spectatorilor. Partitura enesciana dirijata de Oleg Caetani este redata intr-un stil foarte fluent. Din nou afirm ca este cel mai fluent Oedipe care s-a auzit pina acum! Nu inseamna neaparat un compliment, dar nici o critica. Nu pot sa ma abtin sa constat ca este o versiune de Oedipe care “merge” tot timpul. Cauta in permanenta sa evite momentele statice in interpretare.
Foarte multa lume nu intelege aceasta opera. Nu intelege, de fapt, muzica ei. Daca ar fi sa sustii o pledoarie pentru muzica lui Enescu din Oedipe, ce ai spune ca sa convingi ca aceasta opera merita vazuta si inteleasa?
In primul rind, trebuie sa avem incredere in Enescu, sa fim cu totii constienti de genialitatea lui si de faptul ca a fost cel mai mare compozitor pe care l-a dat Romania pina acum. La sfirsitul vietii, in numeroase convorbiri, dar si in multe scrisori, Enescu spune de mai multe ori ca Oedipe i-a ramas cea mai draga lucrare. Asta la aproape 20 de ani dupa ce avusese premiera si la mai mult de 30 de ani de cind se apucase de ea. Deci primul argument ar fi ca lui Enescu ii era foarte draga.
Lasind putin gluma la o parte, sa vedem ce gasim in Oedipe. Orchestratie de cel mai inalt nivel valoric: de tip francez, sonoritati voalate, chiar si punctele culminante sint inglobate intr-o stare parca de plutire, sa spunem, specifica muzicii franceze. Apoi avem elemente bizantine, la care orice roman probabil ca rezoneaza intr-un fel sau altul. Enescu foloseste moduri bizantine mai ales pe parcursul actelor al II-lea si al III-lea. Aici am din nou o mica pledoarie pentru inceputul actului al III-lea. Daca Enescu ar fi scris vreodata un Recviem romanesc, asa cum mai tirziu a scris Stefan Niculescu, ei bine, inceputul actului al III-lea ar fi putut fi acest Recviem! Pentru mine, ca dirijor, este unul din momentele cele mai importante ale operei, din punct de vedere muzical.
Mai departe. Mai avem o rigoare germana in tratarea libretului. Pare o adevarata adunare de forte in jurul unui nucleu care se numeste George Enescu si care in sine este indefinibil. Adica nu apartine scolii franceze, nu apartine scolii germane, dar reuseste sa imbine toate elementele: cel autohton cu cel francez si apoi cu cel german si chiar citeodata, prin anumite ritmizari la sfirsitul anumitor scene, cu opera italiana, pentru ca acolo este acel obicei al cabaletei, al accelerarii unui tempo pe masura ce o scena se apropie de final. Toate elementele amintite mai sus sint imbinate unitar, in felul in care numai Enescu putea vizualiza acest subiect.
Acestea sint argumentele mele in fata publicului romanesc si sper ca Oedipe sa fie apreciat intotdeauna la justa sa valoare, indiferent de montarea sau conceptul prin care va fi prezentat.
“Tehnici de plecare din sala”
Scriitorul Cristian Teodorescu a relatat pe blogul sau ca spectacolul din 1 septembrie de la Ateneul Roman din cadrul Festivalului “Enescu” a strins doar citiva curiosi si rude ale compozitorilor si interpretilor. In seria “Creatia muzicala contemporana romaneasca”, au fost programate reprezentatii sustinute de Bianca si Remus Manoleanu (lucrari de Pascal Bentoiu, Valentin Timaru, Mihail Jora, Carmen Petra Basacopol, Adrian Pop), Ansamblul “Pro Contemporania” (lucrari de Irinel Anghel si Mihaela Stanculescu-Vosganian), Cvartetul “Florilegium” (lucrari de Maria Ciobanu, Fred Popovici si Liviu Glodeanu), Ansamblul “Traiect” (lucrari de Sorin Lerescu si Livia Teodorescu-Ciocanea), Ansamblul “devotioModerna”, solist Dan Cavassi (lucrari de Cornel Taranu si Carmen Carneci), precum si Ansamblul “Hyperion” (lucrari de Iancu Dumitrescu, Petru Teodorescu, Costin Cazaban si Ana Maria Avram).
“La inceput erau ocupate ceva mai mult de o treime din locuri. La sfirsit mai erau (eram) vreo 40 de bucati. Ministrul Culturii, meloman, a aparut din capul locului. Pe la 9 nu l-am mai vazut. Fostul ministru de Finante, melomanul Varujan Vosganian, a aparut cu putin inainte de a incepe sa cinte grupul din care face parte sotia sa si cind doamna sa a iesit din scena, Vosganian a iesit si el din sala, chemat de alte treburi. Ori mai degraba pentru a pleca impreuna cu doamna sa – ceea ce mi se pare de inteles.
Tehnici de plecare din sala – primii pasi tiptil, apoi un mers hotarit, daca scena era ocupata. In cazul apartinatorilor celor de pe scena, acestia asteptau pauzele dintre iesirea celor pentru care venisera si intrarea urmatorilor. Maestrii ale caror piese au fost cintate in aceasta seara jucau rolul de spectatori cufundati in muzica pina isi auzeau piesa, apoi ieseau brusc, si la suprafata, si din sala, urmati de un mic grup de sustinatori – rubedenii, amici, studenti. Si maestru dupa maestru, apartinatori dupa apartinatori, aproape ca s-a golit sala. Ce tristete! Cita impostura! Nu-i asa, maestre Fred Popovici? Nu-i asa, domnule Avakian?”, scrie Cristian Teodorescu.
Sectiunea “Creatia muzicala contemporana romaneasca” a fost introdusa la initiativa Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania si a fost concentrata, spre nemultumirea artistilor implicati, in prima saptamina a festivalului, cu toate ca organizatorii au fost solicitati ca reprezentatiile sa fie intercalate in program. Mai precizam ca accesul publicului la aceasta serie de concerte a fost liber. Lipsa publicului la concertele de creatie contemporana (cu durate ce viariaza intre 4 si 6 ore) ramine o problema la fiecare editie e Festivalului “Enescu”. (SDC)