Uneori se intimpla ca o piesa ori un album nu-mi “spun” nimic la prima auditie. Alteori, noutatile se pliaza perfect pe starea de spirit, chiar daca n-am auzit vreodata o muzica asemanatoare. Nu de putine ori ajung tirziu la substanta vreunei inregistrari, decantata dupa multe zile si nopti de stradanii ale trupetilor, absolut plictisitoare pentru privitorul din afara. Cine vrea, sa-si puna pe-un player DVD-ul Some King of Monster, unde tipii de la Metallica sint urmariti non-stop in procesul de “cum se face” (vorba lui Mircea Horia Simionescu) albumul St. Anger. Furia, monstrul cu care se lupta cei trei, este expresia prozaica a unui proces pe intelesul celor cu apetenta creativa. Ceilalti au tendinta sa vada numai distractia. Or, chiar si-n cazul rockerilor, sa izbutesti un album valoros presupune, dincoace de talent, seriozitate si munca. Munca fara preget, in fiecare zi, necurmat. Asta e o idee aflata de la Herta Muller si n-am nici o indoiala ca se potriveste oricarui domeniu artistic.
Daca am citat-o pe scriitoarea germana, e pentru ca albumul la care m-am oprit apartine unui german, Udo Dirkschneider: Dominator, 2009, AFM Records. Nici 50 de minute de heavy-metal ca la carte, fara compromisuri sau lalaiala. Indigestul “ooo-oo, eee-ee”, cu care nenumarate trupe isi ascund lipsa de idei sau inspiratie, aici absenteaza. Sunetul e compact, dinamica impecabila, energia debordanta. Solistica instrumentala nu straluceste, dar nu-i poti reprosa chiar nimic. Ei da, nu e o realizare de exceptie, nu sparge tiparele si parca te intoarce in anii ‘80, dar nu la cei vazuti pe vreun post tv, rubrica “hituri nemuritoare”. Ascultind fara vreun gind preconceput, decit o curiozitate minimala, m-am pomenit cu picioarele in miscare pe ritmul tobelor, capul “moshind” ca-n epoca de metal inoxidabil a head-bangers-ilor, degetele zburatacite pe-un grif imaginar… Nu mi-e greu sa rememorez cind l-am auzit intiia data pe Udo, cu trupa Accept: Balls to the Wall (1984). La vremea respectiva ii priveam neincrezator, considerindu-i niste imitatori constiinciosi de AC/DC, pe cei din spatiul limbii germane care cintau altceva in afara de permanent admiratul progresiv-rock, ocazional numit si kraut-rock. Ma bufnea risul cind auzeam, bunaoara, Scorpions, si nici azi nu-mi pot reprima neseriozitatea asta. Odata cu Accept, prin ‘86-’87, mi s-a schimbat atitudinea. Si ce pot spune decit: “dom’le, sint nemti!”.
Intr-o notita biografica postata pe site-ul personal, Udo povesteste cum a inceput sa cinte si cum a prins gustul rockului. Parintii i-au facut cadou primul disc (un single Beatles!) si o claviatura la virsta de 12 ani. N-a trecut mult, si baiatul blond a stiut ca asta vrea sa faca – sa cinte rock tot restul vietii. Pina acum, s-a tinut de treaba. Fara sa se preocupe de succes, neamtul stie ce face si face ce stie. Chiar daca nu e mereu in topuri si numele sau nu se situeaza in linia intii a show-biz-ului, asta nu-l impiedica sa se dedice 100% spectacolului. Vedeti inregistrarea concertului Mastercutor (2007). O fi cintare destinata sa ramina ca marturie peste ani, dar nu implica mai putin profesionism. Chiar perfectionism. Cui strica asa ceva?