Sint putin dezamagita pentru ca am aflat ca pregatesti primul lungmetraj. Mi se pare genial sa faci numai scurtmetraje, cind oamenii vor azi, de pilda, masini tot mai mari.
Lungmetrajul a venit ca un pas firesc. Nu e vorba de a-mi cumpara un apartament mai mare sau o masina mai mare, ci despre povestea pe care vreau sa o spun si despre felul ei de a ma conduce. Am deja scenariul, dar mai am de asteptat ca sa pot aplica pentru bani. Pe aici prin Ungaria lucrurile sint destul de laxe acum. Voi filma oricum in 2011.
Pregatind acest interviu telefonic mi-ai spus pe mail ca de fapt te temi sa zbori.
Da, prefer sa admir zborul de la departare…
Cum iti gasesti subiectele pentru filme?
Nu stiu, depinde. De regula ma gindesc la situatii, la poveste, la decor. The History of Aviation a pornit ca o pauza de la lucrul la un scenariu de lungmetraj. Locuiam in acelasi apartament cu celalalt scenarist, Tamas Beregi, si scriam de zor, dar Tamas a devenit la un moment dat foarte frustrat pentru ca se impotmolise. Am incercat sa-l fac sa se relaxeze si am venit cu aceasta idee: hai sa ne jucam citeva minute cu ideea unui scurtmetraj, dupa care sa ne intoarcem la ale noastre. Cinci minute au fost de ajuns ca sa avem un nou scurtmetraj.
Care parte din realizarea unui film iti place cel mai mult?
Le urasc pe toate in mod egal. (Ride.) E un proces oribil, un cosmar, dar uneori se poate intimpla sa apara o singura secunda care sa fie atit de plina de viata incit sa ma faca sa continui sa realizez filme pentru a o regasi. Serios, e vorba de o singura secunda, foarte intensa. Restul e un cosmar: incercarea de a face rost de bani, de a-i fraieri pe oameni sa te finanteze… Pe urma, daca vrei sa faci lungmetraj, iti trebuie luni intregi ca sa scrii scenariul. Ca sa gasesti bani trebuie sa inseli, sa minti, sa furi – numai ca sa faci filmul, iar pe urma termini bugetul si trebuie sa faci compromisuri. In postproductie dai ochi cu rezultatul muncii – alt cosmar! –, ca sa descoperi pe urma ca nimanui nu-i pasa de fapt de filmul tau.
Suna rau, ar trebui sa incepi sa faci altceva. De ce te mai arunci la lungmetraj?
Pentru ca exista intotdeauna aceasta secunda atit de autentica. Tin minte momentul cind am terminat primul meu film, Closing Time, care a fost la modul cel mai elementar un film de gherila. Avusesem o singura zi de filmare, dar care a tinut vreo 36 ore. (Ride.) Eram numai intre prieteni, n-aveam bani etc. La sfirsitul acelei zile eram ca drogat – eram fireste si obosit –, dar am trait o senzatie care nu cred ca a tinut mai mult de cinci secunde: m-a cuprins o imensa fericire ca sint pe platou si ca am facut ceva bun. Acea senzatie ma face sa continui mereu si mereu. O pot regasi si in timpul filmarilor sau in timpul pre-productiei. Sint momente foarte scurte care ma fac sa doresc tot mai mult sa fac film.
Chiar vroiam sa te intreb daca viata ta e la fel de intensa ca filmele pe care le faci.
Sint un mic-burghez, nu e nimic nemaipomenit la viata mea de zi cu zi. (Ride.) Ma trezesc dimineata, ma apuc de lucru, ma intilnesc cu prietenii, imi petrec timpul cu sotia. Muncesc totusi zi de zi la film, chiar daca nu voi filma decit in 2011. Scriu la scenariu, dau telefoane, mailuri. Raspund aiurea la interviuri. Nu ma intelege gresit, intrebarile tale sint destepte, doar ca eu spun de obicei prostii.
Ce stil de lucru ai: vii cu lectia pregatita la filmare sau improvizezi pe loc?
Pina in momentul in care am dat motor, am trecut deja prin atitea pregatiri – ne-am gindit, am discutat… –, dar nu as spune ca filmam automat, pentru ca o filmare nu e niciodata automata. De fiecare data intervine cite ceva, dar, stiind atit de bine ce avem de facut, ne ramin prea putine de discutat. Cred ca pregatirea e necesara ca sa poti fi deschis accidentelor. Daca n-as veni 100% pregatit pe platou, nu cred ca as reactiona la fel de bine la micile incidente neprevazute, fara de care filmul n-ar fi la fel de bun.
Ce cineasti te inspira?
E greu de spus pentru ca nu vreau sa fac neaparat filme asemenea celor care imi plac. E greu sa vii cu ceva nou dupa Antonioni, asta e adevarul. Exista in mod cert o traditie pe care o poti ignora daca vrei, fara ca prin asta ea sa dispara. Mie si Avatar mi s-a parut ca e plin de clisee – istoria antica, ce mai! Am fost cu operatorul meu sa-l vedem la IMAX-ul din Budapesta. Eu m-am plictisit si dupa o jumatate de ora am plecat, el a ramas pina la sfirsit cu gura cascata, asemenea unui copil de cinci ani. Ca sa fiu sincer pina la capat, si eu m-am simtit ca un copil de cinci ani la primul film in 3D pe care l-am vazut (Avatar a fost al doilea).
Filmele unguresti sint foarte vizuale. Exista vreo explicatie general acceptata pentru asta?
Nu stiu. Uite, eu cred ca filmele romanesti seamana intre ele. Parca sint facute de acelasi regizor in dispozitii diferite. In Ungaria nu gasesti filme la fel.
Dar toate sint vizuale.
Da? Nu stiu. Cred ca depinde de regizor.
Visezi in culori?
Cred ca da. Imi amintesc visele, dar uite ca nu m-am gindit niciodata daca sint in culori sau nu. Dar cred ca sint in culori, altfel as fi remarcat.
Pictezi?
Nu pot sa trag nici o linie dreapta. Acesta e un alt motiv pentru care fac filme: nu stiu sa fac altceva. Nu pot sa fac nimic cu miinile. Nu pot nici macar sa bat la calculator. Nici nu conduc masina, adica mi-am luat carnetul cind aveam 17 ani, dar n-am condus de atunci ca n-am avut masina. Sotia mea e innebunita pentru ca numai ea trebuie sa conduca.