Stupid si infantil, politicul ne-a confiscat valorile – ce s-o mai lungim? Ca atare, intr-un fotbal in care clasicii sint Trio Becali, Mitica si Sandu, sentimentele penduleaza amplu intre laudarosenie si jale, iar excelenta se masoara in violenta pamfletelor gazetaresti si trivialitatea galeriilor, omul deplin al culturii noastre fotbalistice trebuie cautat intre Mutu si Florin Calinescu.
Discursul despre fotbal, omniprezent si hipertrofiat
Alexandru Calinescu
Am trecut si eu (era sa zic: ca toata lumea), in copilarie si adolescenta, prin faza pasiunii pentru fotbal, nu ca as fi fost dotat in acest sens, ci mai mult prin faptul ca il aveam coleg de clasa pe Relu Cuperman, care era pe cale sa devina o vedeta a echipei iesene. Iar la acelasi liceu era si Lus Popescu, idolul nostru, talent stralucit, care s-a ratat intr-un mod dramatic si inadmisibil. Mai tirziu, cind eram asistent si lector la Universitate, am jucat fotbal cu colegii si studentii, iar aceste intilniri mi-au lasat numai amintiri placute. Eram si un spectator de fotbal, chiar daca intermitent. Acum pot marturisi ca n-am mai fost pe stadion de aproape doua decenii; am devenit, si eu, telespectator.
Ceea ce particularizeaza starea fotbalului in ziua de azi nu e, se stie, jocul ca atare, ci vorbaria din jurul lui, precum si toate combinatiile de care luam cunostinta prin mass media. Inainte de 1989, moda era ca scriitori consacrati sa tina cronici sportive in ziare si mai ales in reviste de cultura, de unde, poate, si o anumita legitimare a fotbalului in cimpul cultural. Acum, discursul despre fotbal este omniprezent si hipertrofiat, cu citeva teme ce revin obsesional: viata intima a starurilor, cistigurile financiare, piata transferurilor, pariurile in care sint implicati fotbalistii insisi. Pina ajung sa vad la TV o sclipire de geniu a lui Ronaldinho, sint obligat sa suport prostiile debitate de Mitica Dragomir, Gigi Becali si eiusdem farinae. Meciurile ajung sa semene unul cu altul, doar citeva echipe iti mai ofera spectacole adevarate.
Fotbalul actioneaza, nu incape indoiala, ca un drog. El pune astazi in miscare un urias mecanism care functioneaza la turatie maxima, inventind vedete, ingropindu-le pe altele, falsificind scara valorilor si eliminind aproape total ideea de competitie onesta. A vorbi, in aceste conditii, de “cultura fotbalului” inseamna a cobori nepermis de mult, ca si in alte situatii similare, semnificatia cuvintului cultura.
Tu cine esti?
Sorin Stoica
Sa ne inchipuim un copil care joaca fotbal. Numai printre craci le-o da celorlalti. Sau asa spune. Dribleaza, jongleaza si, simultan, mai spune ceva: Gica Hagi la balon! Senzationala trecere a lui Gica Hagi. Se comenteaza pe sine. E, simultan, si actor, si spectator. Daca stam sa ne gindim, e chiar o situatie schizoida. Problema de numire, pentru ca schizoidia asta are enorm de mult farmec.
Sa-mi aduc aminte. Daca stau bine sa ma gindesc, pina pe la vreo 7-8 ani, am fost un ageamiu in materie de fotbal. Sigur, ignoranta mea in aceasta chestiune era stinjenitoare, pentru ca, in clasa intii fiind, nu stiam ce sa le raspund colegilor care ma intrebau tu cine esti din echipa nationala. Adica nu de cine imi place, ci, pur si simplu, ce identitate imi asum. Ca sa am un raspuns la chestia asta, am ciulit urechile cind taica-miu se uita la vreun meci. Sa vad pe cine vorbeste el de bine si pe cine desconsidera. Stiu ca era intr-o simbata cind eram invitat cu ai mei la unchi-miu, in Cimpina. La o petrecere din asta de familie. Si eu stateam in curte cu femeile, in timp ce barbatii urmareau un meci la televizor. Se auzeau exclamatii, injuraturi cenzurate. Geolgau, baga-te-as… Vezi, ma, ca sint si femei p-acilea! Te-aude ala mic al meu! Gura ca ti-o plombez! Azi, dupa ce am consultat statisticile, cred ca era vorba despre meciul Romania-Finlanda din preliminariile lui Mexic ‘86. Stateam in curte si auzeam cum barbatii scandau numele lui Hagi si Mateut, cei care dadusera golurile. Am intrat in camera in care se manifestau ei si am incercat sa le studiez mimica, pentru a invata cum se poarta un adevarat cunoscator in ale fotbalului. Pentru a avea replica la intrebarea tu cine esti? Si atunci l-am auzit pe taica-miu cum spune, extrem de vehement, ca dom’le Stefanescu asta e om serios, dom’le. Bun, bun de nu se poate. Ce Hagi? Poate sa ajunga mare jucator, da’ Stefanescu asta e baza. Mie-mi place omul om si porcul gras, zicea taica-miu. Si, chiar daca nu stiam mare lucru despre Stefanescu, faptul ca aflasem ca joaca libero nu era o informatie care sa ma ajute si, de fapt, mai nimic nu avea un sens foarte clar, cu toate astea, zic, atunci cind m-a intrebat Gogu ultimativ: ba, ia zi cine esti?, am raspuns Stefanescu. El n-a fost tocmai multumit de raspuns. Gogu era Hagi si, dintr-o data, pentru ca spusese asta primul, am avut impresia ca ma are la mina cu ceva. Zimbea superior cu sensul de ti-am tras-o, te am la degetul mic, neica!
Am mai urmarit si alte meciuri de-atunci. Imi amintesc doar ca puneam intrebari timpite. De exemplu, la un meci international arbitrat de Igna, am intervenit si io in discutie, intrebind la ce echipa din Romania joaca Igna asta. Si-mi mai amintesc sfaturile primite de la taica-miu despre cum poti sa urmaresti un meci pe un televizor alb-negru. Cum ii deosebesti, cum un negru mai deschis dovedeste ca jucatorul in cauza are un echipament albastru, pe cind un negru mai inchis e semnul unui sort sau tricou rosu. Mai tirziu, si-a cumparat unchi-miu un TV color mare. In toamna lui 1988, in seara cind Romania a invins Bulgaria la ea acasa cu 3-1, a fost inaugurat si a fost o senzatie incredibila sa vad verdele ala pe care se scurgea ros-galbenul tricourilor. Spre deosebire de transmisiile din strainatate, unde era cu totul altceva.
Dar, hotarit lucru, momentul in care am inceput sa devin specialist, fanatic in ale fotbalului a fost primavara lui ‘86, cind Steaua juca cu Kuusysi Lahti. Si cind Piturca a marcat golul calificarii.
Din nou aparuse in clasa problema asta a identitatii. Cine din echipa Stelei e fiecare. Cu mine fusese usor, pentru ca aveam acelasi nume de familie cu Tudorel Stoica, asa ca soarta mi-era pecetluita. Gogu se miscase, ca de obicei, mai rapid si-si adjudecase identitatea lui Piturca. Asta avea sa-i fie fatal mai tirziu, pentru ca, daca la vremea respectiva Piturca era, intr-adevar, un individ care, din indolenta apararilor sau din alte cauze, marca aproape meci de meci, mai tirziu el avea sa devina un ratagiu sau ratangiu notoriu si gloria asta nefasta avea sa se rasfringa si asupra lui Gogu. Adica el, oricit si-ar fi dorit, oricite eforturi ar fi facut, nu mai putea ajunge nu un fotbalist mare, dar macar o pasa de Doamne-ajuta nu mai era in stare sa dea – si asta numai pentru ca avusese proasta inspiratie sa decida ca el e Piturca. Si asta il marcase decisiv. Strigai la el: bai, Piturca – si i se impleticeau picioarele, nu mai avea de ales si trebuia sa rateze.
Castravete era Iovan, parca. Asta pentru ca dadea niste agheuri formidabile si pentru ca, la fel ca Iovan, folosea stingul doar ca sa se urce-n tramvai.
Limba devenise Duckadam. La el chiar se poate vorbi despre inspiratie, premonitie, pentru ca, la citeva saptamini distanta de meciul cu Lahti, Duckadam avea sa apere seria aceea formidabila de patru penaltiuri care i-a adus lui Limba un prestigiu incredibil. Era privit cu alti ochi. El nu mai era Alifie, Limbosu sau alte apelative jenante, era insusi Eroul de la Sevilla.
Ma rog, cam asta ar fi.
Jocul ales (de moderni)
Traian Ungureanu
Jocurile sportive moderne au inceput de indata ce societatile occidentale au simtit nevoi de reprezentare noi. Intre 1880 si 1900, industrializarea si urbanizarea galopante au creat primul public de mase. In acelasi timp, se petrecea o schimbare la fel de importanta in relatiile care uneau sau desparteau grupurile si indivizii. Violenta inceta sa fie un bun admis, vizibil si public. Ea era inlocuita de o codificare atotcuprinzatoare. Adversitatile, conflictele, probele de forta sint reglementate prin legi, categorii de competitie, limite de timp si echipament. Accentul se muta de pe rezultat pe modalitatea de desfasurare a competitiei. Preocuparea principala e garantarea sanselor egale pentru competitori. Cu un public de mase si cu o etica noua, dominata de ideea de fair-play, sporturile sint suta la suta reprezentative pentru cultura care le-a produs. Relatia sport-cultura pare perfect sudata, dar armonia e doar aparenta. Nu toate jocurile moderne sint egale sau, mai bine zis, nu toate sint reprezentante la fel de fidele ale epocii lor.
Probele olimpice “clasice” – cum le spunem noi astazi – sint mai putin un produs al creativitatii moderne si mai degraba rezultatul pasiunii stingace cu care modernii tin, adesea, sa evoce un precedent august. Paralelismul care ne propune sa vedem in probele olimpice (varianta CIO) o reeditare a olimpismului elen a facut o stralucita cariera publica. El e unul dintre cele mai solide clisee aflate vreodata in circulatie. Adevarul e ca legatura celor doua traditii olimpice e aproape nula. In primul rind pentru ca jocurile olimpice elene se desfasurau in limitele unei violente in care am vedea astazi semnul unei barbarii fara intoarcere. Pugilistii si luptatorii eleni terminau in singe, mutilati sau mureau in chinuri. Rezultatul, si nu protocolul de desfasurare era important pentru spectatorul grec. Ideea de fair-play i-ar fi parut grecului din tribuna un obstacol absurd in calea adevarului ultim. In al doilea rind, olimpiadele antice erau mult mai putin “populare” decit ne place sa credem. Eroii olimpici ai Eladei nu erau eroi populari. Ben Johnson (din fericire) si Leonard Doroftei (spre paguba grecilor) n-ar fi facut cariera. Eroii olimpiadelor antice nu erau defel oameni ai multimilor anonime. Sportul avea sa devina procesor de metamorfoze abia in epoca moderna, atunci cind copiii care bateau mingea in mahala deveneau, potential, viitori eroi de cult. Eroii olimpiadelor eline veneau, pur si simplu, din familii bogate si respectate, singurele in masura sa suporte cheltuielile si sa insufle etosul cerut de Jocurile Olimpice. Dimensiunile acestei divergente (olimpism antic-modern) au fost descrise in amanunt de marele sociolog Norbert Elias, intr-o lucrare, astazi, convenabil uitata (Quest for Excitement, 1986).
Fotbalul intra in aceasta discutie, pe un plan cu totul diferit. Spre deosebire de mimetismul olimpic modern, el e copilul legitim al schimbarilor culturale impuse de modernitate. Fotbalul nu modifica si nu falsifica trasaturile unui stramos ilustru. El e jocul favorit si ideal al maselor moderne. Simplu, relativ non-violent, incadrat de un regulament precis, dramatic, dar nu fatal, fotbalul e bunul cultural de care masele epocii moderne nu se pot dezlipi nicaieri si in nici unul din momentele vietii. In duminica alegerilor care s-au soldat, in Irak, cu infringerea Partidului Mortii, s-a jucat fotbal. Copii prea mici pentru sportul electoral au incins miute festive la colt de strada. Aici e diferenta intre prezumtia de inalta moralitate pe care atletismul olimpic o mentine in contra adevarului istoric si suprematia naturala a fotbalului, singurul joc care a atins demnitatea de a reprezenta deplin o cultura. In acest sens, si numai in acest sens, fotbalul este o valoare, nu numai un joc. Orice alte pretentii trebuie privite cu neincredere. Supradimensionarea pe care o practica, astazi, in mod curent, presa si antreprenorii circuitului comercial care a preluat viata cluburilor (in primul rind, Liga Campionilor) trebuie privite cu circumspectie. Nu e cazul sa suparam, laudind cu argumente gresite, maretia populara a unor Dobrin, Deyna, Belodedici sau Neeskens, oameni simpli, inaltati de jocul pe care si l-a ales cultura moderna.
Scara libera a falselor valori
Cristian Tudor Popescu
Da, exista o cultura fotbalistica. Din pacate, de cele mai multe ori, ea inlocuieste minimul necesar de cultura propriu-zisa pe care ar trebui sa-l aiba respectivul individ. Multi oameni nu au, prin natura locului si rolului lor in societate, posibilitatea sa se exprime public, sa fie ascultati, sa intre in polemica, sa lupte pentru niste idei. Daca esti, de pilda, primitor-distribuitor de materiale si nu esti lider sindical, nu ai ocazia sa-ti „sustii ideile“ in agora. Si atunci, stadionul sau clubul microbistilor e defulatorul perfect. In Romania, influenta culturii fotbalului asupra societatii este preponderent negativa. Teoretic, fotbalul, sportul in general, ar trebui sa fie o supapa pentru violenta. Confruntarea consumata pe teren si in tribune poate reduce numarul agresiunilor din afara stadionului. Din pacate, la noi se intimpla invers: peluza devine o scoala a violentei, transportata apoi in oras. „Armatele“ de suporteri extind rivalitatea sportiva in zona rasismelor de tot felul, a „luptei de clasa“, a dispretului si urii fata de semen nu importa prea mult pentru ce.
Modelul de succes in fotbal este unul extrem de nociv. Bani multi obtinuti relativ usor, la virste fragede, simultan cu stoparea proceselor de maturizare rationala si emotionala, intrarea intr-un „protocol“ al vedetei: gagici fotomodel, masina racnet, vila, tatuaje, chefuri monstru, manele, droguri, tendinta de a considera fireasca si meritata exceptarea de la respectarea legilor si bunului-simt.
In conditii de libertate, fotbalul, ca si show-bizul, ca si mass media, impune in societate false valori organizate in ierarhii aiuritoare, asa cum facea si dictatura.
(Va urma)
Nr. 11, 5-11 februarie 2005