Nucleul efervescent
Andrei Bodiu
Cred ca nucleul efervescent al orasului Brasov, cu reale ecouri profesionale in lumea culturala romaneasca si nu numai, este Facultatea de Litere. Fondata imediat dupa Revolutie, facultatea a reusit ca, in 15 ani, sa se afirme nu doar ca un spatiu al educatiei de inalt nivel, dar si ca un autentic mediu de dezbatere culturala si de dezvoltare artistica.
Ceea ce face ca facultatea sa fie unica in peisajul literelor romanesti este prezenta la catedra, din 1990 si, in mare, pina azi, a unor scriitori romani importanti: Gheorghe Craciun, Cornel Moraru, Al. Cistelecan, Alexandru Musina, Ovidiu Moceanu, Caius Dobrescu, Romulus Bucur, Virgil Podoaba, Ruxandra Ivancescu, Mihai Ignat au fost, de la inceput, o garantie pentru seriozitatea studiului literaturii romane, a teoriei literaturii sau literaturii comparate. In plus, de la inceput, Brasovul a avut o scoala noua, deschisa spre inovatie, scuturata de provincialism. Din punctul de vedere al existentei Facultatii de Litere, Brasovul este, cred, o capitala.
Daca aruncam o scurta privire asupra absolventilor pe care literele brasovene i-au lansat pe piata culturala romaneasca in acest interval de 15 ani, am vedea ca exista nume semnificative. Fara a fi exhaustiv, ma gindesc acum la poetul si dramaturgul Dumitru Crudu, la criticul Iulian Ciocan, la criticul literar Nicoleta Clivet, la istoricul literar si comparatistul Adrian Lacatus, la poetul si prozatorul Dan Taranu, la prozatoarea Adriana Barbat, la criticul literar Georgeta Moarcas, la prozatoarea Stefania Mihalache, la criticul literar Rodica Ilie. Lista e provizorie si doar la inceput. In Junii 03, antologia pe care am realizat-o impreuna cu Alexandru Musina si Caius Dobrescu, mai sint prozatori care vor debuta, cit de curind, in volum. Faptul ca edituri mari ca Polirom sau Paralela 45 si-au asumat riscul de a publica, pina acum, trei prozatori (Dan Taranu, respectiv Adriana Barbat si Stefania Mihalache) care au facut scoala la Brasov mi se pare important.
Pe de alta parte, un alt grup de absolventi se ilustreaza scriind auxiliare didactice de foarte buna calitate, cu difuzare nationala si tiraje record. Meritul Editurii Aula din Brasov in stimularea lor este incontestabil.
Sigur, a construi o institutie inseamna a dori tot timpul mai mult. Si iarasi aici cred ca, prin Facultatea de Litere, Brasovul e o capitala culturala. Provincia se inchide, de obicei, in ea insasi. Bataliile se dau pe te miri ce nimicuri, pe te miri ce vanitati cu atit mai turbate cu cit sint mai putin importante. Bineinteles, locurile astea au si falsele lor glorii care insa nu supara pe nimeni. Ele dau „savoarea“ locului, ele definesc „culoarea locala“.
A-i educa pe studenti intr-un spirit decomplexat, deschis inovarii, intr-un spirit european, a construi consecvent o scoala care sa aiba propria marca mi se pare a gindi cu fata spre vest, spre Europa.
Sporadic, cred ca acest efort se mai poate intilni la Brasov si in alte institutii: teatrul, filarmonica, muzeele. Cea mai bine vinduta imagine o are insa Opera din Brasov care, prin efortul directorului Cristian Mihailescu, a devenit o institutie vizibila.
Ce inseamna, pina la urma, sa fii o capitala culturala? Inseamna sa-ti impui sa devii cel mai bun pe domeniul tau, adica sa-ti impui standardele cele mai inalte, indiferent daca lucrezi la Bucuresti, Timisoara, Cluj sau Brasov. Printr-un extraordinar efort de substanta, Iasii au devenit, cel putin din punct de vedere editorial, vioara intii in Romania. Fara ambitii mari, rezultate mari nu exista.
Despre mutarea Constantei in munti
Mugur Grosu
Exista locuri pe care le frecventam foarte rar, sau deloc, dar pentru care avem un icon mental, ca un shortcut pe desktop, pe care-l accesam la nevoie, la cite-o discutie. Strainii, de pilda, cind aud Romania ii vad pe Dracula, Ceausescu sau Hagi. Asa cum spui Franta si vezi turnul Eiffel. Spui Brazilia si vezi niste despuiate zbintuindu-se-n carnaval. La un festival de poezie si vin din Slovenia, toti ma intrebau de O-zone. Iar de-as fi fost rus, mi-ar fi turnat votca-n paharul de vin… Nu neaparat. Nu vreau sa satanizez, prin asta, cliseele, ba chiar profit de aceasta ocazie sa le salut, spunindu-le cit imi sint de simpatice… (Salut, fetelor, sinteti minunate, ne vedem mai tirziu…) Amintesc doar ca bijbiim, de fapt, printr-o retea de iconuri, de shortcut-uri, de repere aproximative si personaje inzestrate de noi, arbitrar, cu rang de ambasadori. Generam sau alimentam iconuri fara sa ne sinchisim de adecvarea lor la real. Realul nici nu exista. Doar ce stim si dregem noi e real.
Cred ca cel mai puternic icon cultural al Constantei este Ovidius. Si cel mai agasant. Cel mai alienat. Cel mai tocit si devalizat reper. Avem universitate Ovidius, liceu Ovidius, teatru Ovidius, hotel Ovidiu, coniac „Lacrima lui Ovidiu“, biscuiti Ovidiu, cirnati Ovidiu, o piata Ovidiu – unde, fireste, puteti admira chiar statuia lui Ovidius, ba chiar si un orasel invecinat care se numeste Ovidiu. Ce “brand” a ajuns si asta, iti spui cu naduf, ca poetul sireac, azilant la un ziar tomitan. Iti imaginezi ca-i cine stie ce procopseala sa-ti stie lumea numele. Sa ajungi o marca de aliment, sa ti se raspindeasca fala cu sticlele de pileala… Eram editorialist la „Ziua de Constanta“ si m-am apucat sa fac un sondaj. Stam cu reportofonul in piata Ovidius, in fata statuii lui Ovidius si viram in nasul trecatorilor agregatul: nu va suparati, o secunda, de la ziarul cutare, cu o intrebare, cine a fost Ovidius? Senzational! 12 din 13 habar n-aveau! Unul, un licean, mi s-a scuzat ca e din alt cartier si ca invata la Eminescu. Auzi, invata la Eminescu! Onorat, l-am poftit sa citim impreuna placa de pe soclu: „Sub asta piatra zace Ovidius, cintaretul / iubirilor gingase, rapus de-al sau talent…“. Aaa, facu ala, a fost un mare cintaret! Sigur ca da… si marmota impacheta ciocolata… Un mare manelist al Antichitatii, Ovidius, sigur ca da. Ovidius Fermecatorul! Poetul minune! Poetul-conserva, poetul-coniac, poetul-mall, poetul-pub, poetul-autoservire, poetul-fara-calorii, poetul-fara-E-uri, poetul-light, poetul-charcoal, poetul-cu-extract-de-salvie, poetul-cu-enzima-Q10, poetul-alintaroma, poetul-20%-gratis, poetul-cash&carry, superpoetul, hiperpoetul, gigapoetul, poetul holding, poetul-share-free, poetul-superoferta. Pentru ca meritati! Cel mai puternic icon al Constantei ramine exilul.
De cite ori vin acasa, simt cele doua brate ale Dunarii ca pe-o imbratisare. Dar una salbatica, blestemata, de urs, care-ti taie suflarea. Si simt cum imi intra in vine toata fierea acelei intinderi, tot crivatul, tot pacatul, toata otrava si bezna acelei lumi oarbe, pagine. Nu s-a schimbat nimic, nici n-o sa se schimbe. De cite ori ma indoaie lumea, ma-ntorc acasa. De cite ori mi se subtiaza singele, vin sa sug tita otravita de linga marea cea neagra. Nu pot ramine aici, m-as usca de moarte. Nu pot nici fara ea. As crapa de sete.
Palmieri, bariere si semafoare de lux
N-am chef sa vorbesc despre nu stiu ce institutii. Hai sa nu vorbim despre niste pietre. V-as putea povesti, in schimb, nopti intregi despre tarmuri devastate de iarna, despre nisipuri muscate de haite ciinesti ce de luni de zile n-au vazut chip de om, v-as putea povesti despre-un mar salbatic ce-a rasarit in larg de mare si care taifasuieste noptile cu un far plin de cearcane, la capatul unui dig lung de cinci kilometri. Despre singuratate, despre excesele si ascezele unui tinut care-a cioplit barbati colturosi, solitari, dementi si razboinici. Despre barbarul meu frate, Harry Tavitian, care-si pune venele intr-o pianina si-ti cinta pe ele pina-ti bei propriul singe. Despre nefirtatul Gili Mocanu, care-si intinde testosteronul pe pinze si ride cu moartea pina-i cresc pene din buze. Despre arhanghelul Cogealac, care propovaduieste-n ulei cu ciulini si vite. Despre poetul puscarias Vasilevici, al carui numar de inventar, 78, boteza o carte. Despre „postmortemistul“ Smokin’ Drinko, primul „proet“ al patriei, autoexilat intr-un „proiectporn“ pe web. Despre Sorin Condrea, artist recent disparut fara urma. Despre Andrei Gheorghe, care le-a spart la toti dintii. Despre Oleg Danovsky si fiul sau, care bintuie in pustii sa-i salveze opera. Despre inchizitiile lui Marin Mincu si pufuletii cosmarici care-l rontaie la gitlej. Despre Editura Pontica. Despre cenaclul de Marti si „ascaridele“ lui insurgente. Despre Asalt si zorii unei culturi de gherila. Despre ParteR si celulele de creatie. Despre festivalul ErotiK si iar Ovidius, cu-a sa mohorita statuie drapata-ntr-o noapte cu o mantie roz, de 5 metri. Despre misterioase contururi de trupuri, trase cu vopsea alba pe strazi si trotuare. Despre locul crimei si locul faptei. Despre legea de protectie a limbii si prezervativele care-au acoperit, intr-o zi, toate receptoarele telefoanelor publice din Constanta. Despre palmieri, bariere si scuipatoare de lux. Despre mall in parcul Tabacariei. Despre inaltnesimtiti si dealeri de cele sfinte. Despre mitocania trestiei. Despre miini pe oras. Despre acel aberant oras care si-a importat de la capitala primar si l-a exportat pe Basescu. Despre argonauti, despre flote si disparitii. Despre disparitia tuturor. Despre tsunami si despre acela care-a mutat Marea Neagra in Primaverii. Despre acea neinchipuit de mare si nespus de neagra ce le va inunda pe toate. Despre mutarea Constantei in munti. Despre pirjolirea holdelor si otravirea turistilor. Despre exilati si vilegiaturisti. Despre oricum doriti sa le spuneti. Despre orice puteti face si singuri. Despre nimeni care nu vorbeste cu nimeni. Despre fiecare cu capitalele lui. Despre toate iconurile pregatite. Despre toate trucurile si alifiile. Ceva tot se va intimpla. Orice.
Si oriunde…
Exista premise de promovare in prima divizie culturala
Al. Cistelecan
Trebuie sa marturisesc de la bun inceput ca ne faceti o mare favoare trecind Tirgu-Muresul printre capitalele culturale. Dar daca tot ati facut-o (multumiri publice!), mai trebuie sa recunosc, dincolo de onoarea primita, ca Tirgu-Muresul e o capitala mai sfioasa, mai modesta, chiar si printre „capitalele“ romanesti. Nu-i vorba ca nici acestea nu se pot lauda ca s-ar afla chiar in situatia de gratie culturala in care stau, de-o pilda, o multime de orase italiene, deloc infiorate si complexate de Roma.
La noi, capitala apasa greu, prin prestigiul ei si prin institutiile strinse acolo aproape exclusiv, pe umerii firavi ai psihologiei provinciale. Apasa cu atit mai greu cu cit pretentiile de „capitala“ locala sint mai ridicate si mai ofensive. In ce ne priveste, aici avem un mic avantaj, daca nu cultural, macar psihologic. Tirgu-Muresul n-a fost niciodata capitala de provincie si nici nu e alintat, fie cit de figurat, cu asemenea titluri emfatice. Cum n-am fost capitala, n-am avut ce prestigiu pierde. Nu avem dupa ce tinji, cum are, de drept, Iasul. Trecutului nostru modest ii poate urma doar un viitor – tot modest sau stralucit. Daca orasul va intra in aceasta competitie intre prezumtivele „capitale“, faptul va depinde de ambitiile administratorilor locali. Ei pot indrepta orasul spre o noua conditie, sau il pot tine pe loc, intr-un provincialism consolidat.
Mai avem, fireste, un avantaj, dar numai daca vom sti sa-l folosim: faptul ca orasul nostru nu e monocolor, ci, culturalmente vorbind, macar bicolor. O mica sansa de diversitate fata de altii am avea deci.
Teatrele – extrem de active
Premise de promovare in prima divizie culturala exista, mai pe fiecare plan de arta. In domeniul cartii si al revistelor, Tirgu-Muresul are doua reviste de prima mina, ambele lunare: „Vatra“ si „Lato“. Sta mai rau cu editurile, caci, din multele care sint, nici una nu a iesit hotarit in fata (desi „Ardealul“ e destul de harnic). In schimb, gazduim doua „tirguri de carte“, unul exclusiv al nostru, organizat in fiecare noiembrie de Breasla Maghiara a Cartii (un tirg international), si unul pe care doar in cazam: „Gaudeamus“. Dar faptul ca Tirgu-Muresul se afla pe itinerarul „Gaudeamus“ e relevant.
Putem avea pretentii de mindrie si recunoastere si pentru festivalul de film „Alter-native“, care e cu totul al nostru, desi e international. E un festival cu prioritate pentru documentare si scurtmetrajele de arta, bine fixat ca profil si audienta.
Nici pe plan muzical nu e rau. Filarmonica noastra – foarte buna si foarte solicitata la export – organizeaza doua festivaluri semnificative: unul numit „Zilele muzicale tirgumuresene“ si celalalt – mai aparte – „Musica sacra“.
Teatrele sint extrem de active, atit „Nationalul“ romanesc, foarte deschis spre experiment, cit si cel maghiar. Iar Teatrul „Ariel“, care organizeaza o manifestare speciala de promovare a creatiei tinerilor („Dramafest“), a devenit demult un teatru „mare“, care se aventureaza in spectacole experimentale si socante.
Ar mai fi argumente, dar asta ar fi lipsa de modestie.
Nr. 17, 19-25 martie 2005
Cititi si prima parte a dosarului aici.