…si despre cine
Sau am putea vorbi despre cum a disparut Vlad Tepes din memoria nationala si cum a fost el inlocuit cu Dracula la fel cum era inlocuita pe vremuri cafeaua naturala de catre cicoare. Nu mai gasesti altceva prin magazinele de suveniruri decit vampirul singeros ba din pluta, ba din ghips, pe farfurie, prosop ori suport de scobitoare… Am putea sa ne intrebam cum de un prim-ministru, dindu-ne exemplu, si-a investit cu tupeu banii de buzunar in aceasta afacere-mitologie si cum de un ministru se jura ca numa’ peste cadavrul lui nu se va face Parc din mitologia respectiva (chiar daca pentru asta era sacrificat un orasel sasesc si medieval).
Din fericire, am fost scutiti de un asemenea kitsch de economie de piata (si, ulterior, am fost scutiti si de ministru, si de prim-ministru), asa ca o putem lasa balta sau Snagov.
Ce-am fost
Mai bine sa nu ne pierdem nici timpul, nici spatiul tipografic si sa ochim direct obiectivul numarul unu al kitsch-ului national: Casa Poporului. Cladirea nu este kitsch numai pentru ca este mult prea mare si mult prea urita, ci mai ales pentru ca, asa cum se exprima mindru ghizii ei, “e facuta cu lemn, marmura si arhitecti romani”. Un statement nascut dintr-o minte nebuna care despica un oras si care ne spune subliminal si permanent ca sintem nimeni si nu insemnam nimic. O insula inconjurata de-un zid pazit de bodyguarzi.
Cum sintem
Nu numai ca a devenit cu nonsalanta sediul Parlamentului, si deci intre dictatura si democratie diferentele (cel putin de reprezentare) nu exista, nu numai ca alesii se bucura de privelistea de sus asupra celor care i-au ales exact in sensul gindit de dictatorul pitic, adica ei in balcon si noi aplaudind in piata, dar iata ca fundul cladirii a devenit muzeu de arta. Oroarea e consfintita acum si politic, si cultural. Bravo natiune!
Acesta este geniul estetic al poporului roman. Aceasta ne este Opera. Acestia sintem si uite-asa ne comportam in libertate.
Ce vom fi…
In spatele enormitatii, un pic la dreapta ca sa nu se surpe tunelele care legau dictatorul de Ministerul Armatei Lui si care acum leaga legislativul de acelasi minister (puteri, pasamite, separate in stat), se va inalta Catedrala Mintuirii Neamului. Un alt kitsch care trece in lumea de dincolo (dar e platit in lumea de aici).
Presupunem ca vom deveni studiu de caz si doctoranzi la scoli de stiinte politice, arhitectura sau studii culturale din toata lumea vor veni sa vada si sa analizeze intruparea.
…si pina unde
Unul dintre candidatii la primaria Capitalei avea ca punct principal in programul electoral aducerea circuitului de formula unu, cu Ferrari, Schumacher, Alonso et comp cu tot, la Bucuresti. Locul propus era de jur imprejurul Casei Poporului. Omul vorbea serios. Pacat ca nu a fost ales.
Atentie, se-nchid usile!
Constantin Vica
Urmeaza o calatorie marfa prin subteranele orasului. Pui noua mii, mai pun eu inca noua si ne-am cumparat biletul magnetic spre Paradis. Uite, te las pe tine sa intri primul. Stiu ca iti place aici la noi, la metrou. Vara e racoare si iarna e cald. Nu se poate fuma, dar te poti abtine, macar pina dispar gaborii astia, care au venit cu treaba. E minunat, cineva dintr-un difuzor ne ameninta sa nu uitam bagajele prin statii, ca vor fi considerate bomba. Si nici metroul nu vine chiar acum, ca mai intirzie doua-trei minute. Te uiti la tabela de timp si observi ca scorul e 00:00. Pina acum n-a cistigat nimeni.
Calatoria incepe mult mai devreme. Incepe de la gura. La gura e multa lume, cu de toate. De la fete frumoase la citeva bratari de plastic, orice se poate tranzactiona. Mai putin miscarea si scarile rulante. Care ruleaza interiorizat, in mintea lor din rotite, sirme si furtunuri de transmisie. N-am coborit de tot, dar putem admira zeci de chioscuri, albe, verzi, rosii si din sticla, toate burdusite cu aceleasi produse, in aceeasi ordine, cu acelasi pret si expirate in aceeasi zi. E supermisto la metrou, unde se cinta Andrii Popa, se recita Oameni buni cu suflet bun, se danseaza break-dance sau pur si simplu se admira. Uite, acolo sint trei tipe de la liceul industrial auto de tesaturi fine din nylon si prelucrarea la foc mic a bauturilor spirtoase, care par zinele verii. Toate sint imbracate in roz, verde si portocaliu, au cercei din plastic cu diamante si vorbesc la telefoanele argintii. E minunata si doamna de linga mine, cu parul ei permanent mov, cu trei ghiuluri de aur si foarte mult sclipici pe bluza made in Europa, al treilea magazin, cum intri.
A venit metroul, hai sa prindem doua locuri, ca avem de mers. Nu ti-ai luat “Dilema” cu tine? Si cum ne mai dam intelectuali in vagonul asta? Vom citi ce scrie prin “Libertatea”, tu la vecinul din stinga, eu la cel din dreapta. Mai putem citi si in fata, ca tot numarul de azi este. Nu pare singe, dar astia de la “Libertatea” dau titlurile alea de jumatate de ziar cu rosu si toti pacientii din metrou singereaza la greuceanu. Am ajuns la Victoriei, statia mea preferata. Noul si vechiul se intilnesc. E statia unde urci si cobori, unde maninci si omori. E ora de virf, iar pacientii metroului se muta dintr-un salon intr-altul. Vom parasi vagoanele astea noi, capitaliste, metroul-vierme, ca un sarpeee lung, si vom fugi sa prindem un loc in drumul triumfator spre Republica. Am ajuns, stai jos, infige-te in melteni, si da-te intelectual. Vom citi impreuna reclamele de pe geamuri, de pe neoane, de pe ghiozdane. Je suis alle au marche aux oiseaux/ Et j’ai achete des oiseaux/ Pour toi/ Mon amour. E una la cosmetice din animale naturale? Cum, faci misto de mine, tu citesti Prevert? Ti se pare ca aci e metroul din Paris? Dar vagonul asta pe care s-a semnat un domn cu numele de la anti-campania Maggi crezi ca e tot parizian?
Priveste, pe geam sint anii ‘80. Si chipurile sint anii ‘80. Culorile, statiile, scarile, luminile, scaunele si vagoanele. Ai fixat totul, ti s-a intiparit. Nu e nimic, metroul a pornit. Mai mergem o statie, doua pina la capat. Scoate semintele.
Ce-i kitsch…
Zsuzsa Selyem, lector la Facultatea de Litere, Universitatea “Babes Bolyai”, Cluj
…si ce nu-i depinde de context, de mediu, de ambianta, depinde de omul care intra sau nu intra in relatie cu el. Intrebarea privind kitsch-ul urban mi se pare simpatica – m-am cam saturat de intelectualitatea neofita de dupa ‘89, care ironiza neintrerupt pe seama carpetelor si peisajelor de pe pereti, a cutiutelor de oua kinder puse pe antenele masinilor sau a tricotajelor hand-made cu inscriptia “adidas”.
Kitsch-ul este ceva de admirat, de stat cu gura cascata, ceva care pretinde ceva despre care habar n-are, ceva static, da: ceva pe care sta praful. Kitsch-ul mentine conventionalitatea, conformismul. Cu ajutorul telenovelelor – un exemplu greu de ocolit pentru genul in cauza – sta praful pe sentimentele si prejudecatile spectatorilor, le sustine gesturile si comportamentele uniformizate etc.
Nu demult, a aparut pe peretii coridoarelor de la noi, adica la “Facultatea filo” (Universitatea “Babes- Bolyai” din Cluj), o reclama care merita sa fie mentionata in acest context: Fanta. “Continutul” nu e deosebit. Pe un afis cu dimensiunile de circa 80 X 60 cm sint asezate o sticla purpurie, numele marcii, inscriptia “dulcele gust al distractiei”, iar in partea de sus a compozitiei doua baloane, unul rosu si altul verde, cu cite o pereche de picioare umane. Atit. Numai ca acest afis este pus intr-o rama din metal argintiu. Ei bine, iata si contextul: pe acest perete – situat intr-un loc central in cladire – nu este nici un alt obiect. Numai peretele gol. Ori de cite ori cineva incearca sa afiseze ceva (care tine de viata cotidiana a facultatii), vin femeile de serviciu cu ordinul de sus: afisele “se amplaseaza” in locurile indicate. Fanta la noi este mareata, nerelativizabila si infailibila.
Apropo de maretie: am citit in ziare despre felul in care consiliul academic al UBB a acordat titlul de doctor honoris causa, dupa doar citeva zile de la pontificare papei Benedict al XVI-lea. Incurajator, nu?
Un bibelou deloc amabil
Cristian Neagoe
In plin centrul Bucurestilor, mai precis in Piata Revolutiei, domnul Ion Iliescu ne lasa mostenire “monumentul sau” – un imens si hidos “ansamblu monumental comemorativ” intitulat sugestiv “Glorie Eterna Eroilor si Revolutiei Romane din Decembrie 1989”. Prin urmare, nu numai Eroilor, dar si Revolutiei, ca si cum n-ar avea nici o legatura una cu cealalta. Aceleasi cuvinte zanganitoare, cu iz de gaunosenie patriotarda… Nici carpeta cu rapirea din Serai, nici balerina de portelan cu fustita la buric sau calutul cabrat cu coama argintie, cu atit mai putin catelul cu gene lungi si privire umeda nu sint decit forme inofensive de kitsch. Uneori, ele respira un asemenea prost-gust, incit devin opere cu mare cautare tocmai fiindca reusesc sa atinga aceasta extrema a spectrului artistic. Obiectele kitsch care se gasesc prin tirguri, prin bazaruri, pe linga centrele de interes turistic se cer privite, cumparate, luate acasa, dar nu impun asta nimanui. Ce se intimpla insa cu kitsch-ul care devine public, cu acea forma de kitsch care cauta sa ne domine, sa ne “ia fata”? Cum ne descurcam cu kitsch-ul agresiv, kitsch-ul cu patalama?
Daca va intrebati cum se poate construi in buricul tirgului o ditamai piramida de 25 de metri inaltime, inconjurata de 600 de metri patrati de granit si marmura alba, fara ca bucurestenii sa stie ceva de ea, ei bine, aflati ca proiectul e inceput inca din 2003 si ca, daca voiati sa stiti, trebuia sa va interesati. S-a inteles? Si fiindca tot va dati de ceasul mortii, va mai spun ca o soarta asemanatoare se pare ca vor avea Piata Universitatii si Piata Romana. Totul hotarit printr-un acelasi concurs initiat de Ministerul Culturii si Cultelor in primavara lui 2004, concurs cu juriu anonim care nu a avut mai nimic de facut, decit poate sa valideze alegerea domnului Iliescu. Concurs de care nu numai dumneavoastra nu ati auzit, dar nici importanti arhitecti, critici de arta, presedinti ai Uniunii sau ai Ordinului Arhitectilor din Romania. In schimb, a auzit domnul Alexandru Ghildus, marele cistigator al competitiei si un desavirsit artist, ale carui pregatire si talent ii permit sa abordeze subiecte complexe, de la abtibilduri pe autobuze pina la trofeul festivalului Cerbul de Aur, de la cutii de iaurt gras pina la ansambluri monumentale.
Arhitectii cu care am discutat, dintre care ii voi numi pe Serban Sturdza, Alexandru Beldiman si Stefan Lungu, au refuzat sa comenteze valoarea artistica a lucrarii lui Ghildus, afirmind in schimb raspicat ca, din punct de vedere urbanistic, amplasarea monumentului in Piata Revolutiei este o aberatie. Ea strica perspectivele de dezvoltare ale unei zone cu vocatie de centru al Capitalei, incarca inutil un loc deja foarte agitat si incoerent, pe linga toate acestea ridicindu-se problema traficului auto, care va fi, la rindul sau, ingreunat.
Atit Comisia de Urbanism a Sectorului 1, cit si cea a Primariei Capitalei au respins in unanimitate amplasarea monumentului in Piata Revolutiei. Cu toate acestea, trebuie sa va amintiti ca ne aflam in Romania, iar aici comisiile tehnice au rol consultativ, decizia finala fiind luata de organul politic. In acest caz, organul a fost domnul Razvan Theodorescu, ministrul Culturii in perioada respectiva, care a dat cu subsemnatul pe dorinta expresa a presedintelui Iliescu de a avea un monument de final de mandat.
Criticul de arta Mihai Oroveanu, secretar de stat in MCC si director al Muzeului National de Arta Contemporana, transeaza problema: “Alexandru Ghildus este un autor de bibelouri amabile. Nu are pregatirea necesara pentru a executa o astfel de lucrare, nefiind sculptor, ci designer. Solutia pe care o ofera nu este simpla, este un simplot, folosindu-se de aceeasi invarianta plastica obosita. Tot ceea ce propune el este un vector cu coronita, la dimensiuni grandomane. Acel spatiu gazduia statuia ecvestra a lui Carol I, semnata de celebrul sculptor croat Ivan Mestrovic si distrusa de comunisti. Dupa parerea mea, refacerea acestei statui este singurul proiect demn de luat in calcul pentru Piata Revolutiei”.
O circumcizie ratata intr-un singur gind unitar
Daca Oroveanu ii spune “vector cu coronita”, in discutiile de pe Internet “ghildusa piramida” apare sub alte descrieri, mai putin binevoitoare: “el monumento de prosto gusto”, “circumcizia ratata”, “monumentul cu penetrare”, “un creier pe bat”, “maslina-n scobitoare”, “nuca-n teapa”.
Merita sa fie citata aici parerea moderatorului sectiunii “Comunitati spontane” de pe forumul “Cotidianul”, spatiu virtual cu o intensa activitate civica si protestatara: “Cred ca principala problema este ca domnul designer a simtit nevoia frustranta de a-si folosi limbajul vizual destul de limitat in locuri unde nu are ce cauta. Nu s-a putut abtine si a hotarit sa mareasca de vreo citeva sute de ori una dintre veiozele dumisale bizare si de un gust discutabil, dind la iveala o magarie cu influente vizibile din monumentalismul inutil si inuman al epocii de aur. Demersul sau ma face sa pun la indoiala atit cultura dumisale vizuala, cit si criteriile prin care a fost numit in functia de decan al institutiei academice pe care cine stie catre ce o conduce (Facultatea de Design din Bucuresti – n.n.). Mai tineti minte monolitii aia dubiosi din beton armat care va intimpina la intrarea in localitatile urbanizate cu forta in anii ‘60-’70, perioada de glorie a betonului aparent? Acoperiti-i cu marmura la o scara grotesca si veti obtine o atmosfera la fel de apasatoare ca si cea a acestui monstru. Ma intreb ce vor simti omuletii care vor risca sa se aseze pe bancile respective intr-o dupa-amiaza torida de vara bucuresteana”.
Dumnezeu pe Calea Victoriei
Pentru acest proiect au fost alocate initial 36 de miliarde de lei din banii publici, pentru ca Ministerul sa suplimenteze mai apoi aceasta suma cu inca 20 de miliarde. Promitind sa aduca lucrarea “la cheie”, Alexandru Ghildus a incasat deja banii.
Dar sa ascultam si vocea artistului: “Am conceput acest volum simplu sub semnul culorii puritatii si sub semnul trinitatii, pornind de la ideea care i-a unit pe participantii la Revolutie intr-un singur gind. (…) Personajele stilizate vibreaza in spiritul unei muzici de orga. Realizate din alama, ele se contopesc formind un tot unitar. (…) Calea Victoriei a fost locul ales de Dumnezeu pentru ca oamenii sa se elibereze de povara unui sistem opresiv, iar Calea Victoriei este calea pe care au ales-o oamenii pentru a ajunge la Dumnezeu”.
Ograda din capul vecinului
Matei Bejenaru
De multe ori, cind privesc tencuiala blocurilor din cartierul meu, imi vin in minte versurile ironice dintr-un cintec de-al lui Alexandru Andries “O, ce oras frumos!/ Fabrici si uzine…”. Casa scarii la care locuiesc are un briu vopsit in verde intens, cu o linie despartitoare mai inchisa trasa la penson de catre un mester talentat. Ca sa il faca mai frumos, zugravul a pus putin alb in vopseaua verde si, cu pensula inmuiata in vopsea, a creat o frumoasa structura “in ape”. Nu mai are nici o importanta ca varul s-a ingalbenit in timp, pentru ca “rezoneaza” cu teava galbena de la gaz. La mine, toata lumea si-a pus centrala termica luind credite de consum de la BCR si BRD. Totusi, nimeni nu da bani sa inlocuim becurile arse de pe casa scarii.
Cea mai mare realizare de pe scara mea este constructia unui acoperis improvizat pe blocul cu patru etaje. Eu m-am mutat mai tirziu si nu am avut “onoarea” sa contribui financiar la mareata improvizatie. De fapt, cei de la etajul patru sint bucurosi pentru ca primavara nu mai au infiltratii cu apa in tavan. Ca in cazul ultimei operatii estetice dezastruoase a lui Michael Douglas (“birfa cu parfum de credibilitate”, ca sa citez dintr-un ziar care ma considera la fel de inteligent ca si cei ce scriu acolo), blocul a fost mutilat vizual.
Eu stau la scara A. Acoperisul nostru este din tabla zincata, stralucitoare cum mai vezi pe la unele case cu foarte multe camere, de le zici palate. Cu o foarfeca din tabla bine ascutita poti face adevarate dantele si modele decorative la pluvialele din renumita tabla. La scara B, acoperisul are o alta forma, este facut din placi mai ieftine de azbociment. Pe laterale, structura este placata cu carton asfaltat, batut in cuie ce au tinte din cauciuc. Oamenii nici nu mai vad acoperisurile si e normal sa fie asa. Majoritatea dintre noi privim lumea pina la inaltimea de trei metri. Imi amintesc de un proiect al unui artist care a instalat la expozitia “Documenta” un pod inalt pentru trecatori. Astfel, acestia puteau privi acoperisurile caselor din zona.
Oamenii care locuiesc in blocul meu sint cumsecade. Uneori, in preajma Craciunului, mai fac in jurul blocului cite o afumatoare improvizata pentru cirnati, capete de porci si halci de carne. Unii gospodari chiar pastreaza butoaiele pentru afumatori peste vara, spre bucuria copiilor care joaca un “pac-pac” pe cinste pe dupa ele. Am crezut ca butoaiele si acoperisurile ad-hoc, alaturi de micile magazine alimentare improvizate in balcoanele de la parter, de unde poti cumpara direct din saci sau bidoane cafea, zahar, ulei, masline, sint numai in cartierul meu din Iasi, dar, calatorind prin tara, am vazut lucruri similare in multe alte locuri. Acoperisurile improvizate si, probabil, instalate ilegal distrug total unitatea arhitectonica si sint pentru mine un reflex al “mentalitatii de ograda proprie”, pe care cred ca o au multi dintre cei ce s-au stabilit in anii ‘70 ori ‘80 la oras. Memoria latenta a gospodariei de la tara, unde faci ce te taie capul, functioneaza foarte eficient pentru inca o generatie, chiar daca in cele din urma normele comunitatii vor invinge, urbanizindu-i pe toti cei ajunsi mai tirziu la oras. De fapt, unii dintre ei invata acum aceste lucruri pe santierele din Italia sau Israel, ori pe plantatiile de capsuni din Spania.
Tocmai cind ma pregatesc sa termin cu niste concluzii “serioase” acest articol, o frumoasa Dacie bleu, model 82, a parcat sub geamul meu. Capota portbagajului a fost modificata pentru ca proprietarul sa poata cara mai multe materiale si alimente de la casa parintilor de la tara. Nu trebuie insa sa ne facem prea mari griji. Portbagajul enorm de 560 de litri al Daciei Logan, pe care o poti cumpara acum si in rate de numai 59 Euro pe luna, il va scuti pe viitorul proprietar de modificari inutile si pe noi de continue suferinte identitare…
Numarul 23, 30 aprilie – 6 mai 2005