Muribundul e un spirit, deja un strigoi, a-i asculta suspinele este, poate, un exercitiu de spiritism: “Deschid cortina in momentul cind La commedia e finita, ceea ce nu e neaparat un lucru rau, de-ar fi sa dau crezare mai multor muribunzi inmarmuriti in fata minunii fosnetului unei rochii: atunci viata le apare in intregime noua”.
Citind cartile acestor 36 de scriitori, Schneider citeste povestea mortii lor. Caci “un scriitor e cineva care moare de-a lungul intregii sale vieti, fraza cu fraza, in cuvinte mici”. Iar ultimele cuvinte nu sint altceva decit partea “vizibila” a unei lupte, a unei infringeri… ultima parte a trenei unei rochii ce a trecut deja pragul usii.
Cita ironie ascunde moartea. Moartea unui scriitor ca Balzac, emanind duhori de nedescris, un munte in descompunere, in timp ce in camera de alaturi recenta nevasta asuda sub amant. Sau a lui Tolstoi, a carui ultima grija e sa nu-si vada cumva nevasta (a se citi neaparat monografia lui Dominique Fernandez) – nevasta care profita de inconstienta “pustnicului” pentru a-l ingriji si pentru a-l caina. Rilke, Cehov, Stendhal, Puskin, Goethe, Kant, Pascal – o mica istorie a ultimelor clipe imaginare din viata scriitorilor care au fost. Acum, trebuie sa recunosc ca cele mai amuzante (daca imi este permis) finaluri sint cele care nu corespund legendei. De exemplu, ultimele cuvinte ale lui Goethe nu au fost celebrele “Mehr Licht!” , ci mult mai banalele – adresate surorii sale – “Da-mi mina! “. Dar recunoasteti si dumneavoastra, dragi cititori, ca cele oficiale au dat nastere la prea multe bancuri bune pentru a fi puse in umbra de cele reale.
“Mormanul de manuscrise impachetate aflat pe un scaun in camera unde se odihneste Zweig, marea lada din lemn alb ce continea Memorii de dincolo de mormint, caseta neagra a lui Racine, valijoara de piele neagra in care Walter Benjamin isi tinea strins capodopera necunoscuta, cufarul din camera lui Dino Buzzati, plin de caiete groase cartonate avind pe coperta data si anul in cifre clare scrise cu penita, marele portofel negru lasat de Julie de Lespinasse, miile de micrograme intr-un frumos stil gotic ale lui Robert Walser, hirtia mototolita in buzunarul de la pantalonii lui Nerval, romanul neterminat al lui Nabokov, poemul intrerupt de pe biroul lui Puskin, Memorialul lui Pascal cusut in haina: toate aceste ramasite alcatuiesc detaliile pe care nu contenesc sa le privesc in scenele in care i-am facut sa moara pe scriitorii mei.”
Intoarcerea la opera
Truman Capote, terminat de droguri, alcool, isi pomeneste, in ultimele cuvinte, pentru prima data, mama sinucigasa, gasita inghetata in strada, dupa un flacon de Seconal: “Cartea mama eu sint mi-e frig! “. O insiruire de cuvinte unde se regasesc atit romanul neterminat (Answered prayers), mama la care se intoarce intr-un final, moartea care-i identifica pe cei doi, prin “mimarea circumstantelor”.
Contrar legendelor, nici ultimele cuvinte ale lui Cehov nu au fost Ich Sterbe, ci “De mult n-am mai baut sampanie”. Adevarul e ca aceste ultime cuvinte i se potrivesc mult mai bine lui Cehov decit cele inregistrate de istoria thanatica a literaturii. Este adevarat sau nu? Schneider recreeaza morti potrivit vietii si literaturii personajelor sale principale, scriitorii muribunzi. Goana noastra dupa maxime celebre aruncate de pe patul de moarte isi gaseste replica intr-o “stationare” a lui Schneider acolo unde ne intoarcem din ce in ce mai rar: la opera. Scriitorul isi imagineaza propria moarte cu indirjirea celui care stie ca un moment de o asemenea importanta nu poate tine decit de imaginatie. De aceea, mortile imaginare ale eseistului, romancierului si biografului francez au o plus-autenticitate mult mai… ei bine, mai frumoasa decit cea a colectionarilor de vorbe.
“Moartea e o curva. Ia tot, nu da nimic, nu alege. In sfirsitul lui Flaubert e ceva din sfirsitul tuturor inceputurilor, o tonalitate plina si funebra, in care se amesteca esecul si exaltarea; o intrunire de prieteni mai mult sau mai putin adevarati, cu privirile atintite asupra unui trecut pierdut, cautind, fara a vrea sa se gindeasca prea mult la asta, sensul unei vieti intregi, vorbind despre femei si despre prostituate. E o prostie s-o spun, dar lui Gustave i-ar fi placut intorsatura aceasta intr-o vizita la femei a inmormintarii sale, prietenii aceia care dadusera fuga sa comemoreze ceea ce vor fi avut ei mai bun. “ Cel care-i pregateste cadavrul pentru inmormintare este bunul sau prieten si discipol, Guy de Maupassant, cel ce avea sa moara nebun, in patru labe si lingind un perete de ospiciu, paisprezece ani mai tirziu.
Un Imaginator al mortii
Cartea lui Michel Schneider poate fi citita chiar si ca o mica istorie literara foarte personala, un discurs indragostit care scotoceste in toate ungherele intunecate ale biografiilor, pentru a le completa spatiile goale cu fragmente din opera. Daca te gindesti ca Schneider a mai scris o carte despre Gould, una despre Lacan, una despre Marilyn Monroe si una despre Baudelaire, cred ca v-am aprins macar un pic curiozitatea fata de acest Imaginator al mortii. Caruia ii dau cuvintul in incheiere: “Vom fi judecati dupa cartile noastre sau de cartile noastre? De cite carti e nevoie pe celalalt taler al balantei ca sa echilibreze reutatea mea? Ce copilarie sa crezi ca va fi o judecata si ce nebunie sa crezi ca acul se va inclina spre talerul incarcat de volume de hirtie! Halal gind, duhoare muceda a dorintei de nemurire, dac-mi inchipui ca in ultimul ceas vor fi numarate si cintarite ca echivalent al vietii mele volumele pe care le voi fi scris”.
Michel Schneider, Morti imaginare, traducerea din limba franceza si note
de Mady Solomon, colectia “Ocheanul intors”, Editura Art, 2010