Star, superstar, vedeta, diva... Cuvintele acestea sint atit de folosite azi, inclusiv pentru cineva care prezinta o pereche de pantaloni! Tocmai de aceea, de fiecare data cind aud asa ceva, il intreb pe cel din fata mea: “Tu stii de unde vine cuvintul diva?”.
Dar divele pentru Angela Gheorghiu cine sint?
Te referi la cintaretele de azi? Cecilia Bartoli, Renee Fleming, Anna Netrebko, Karitta Mattila, Natalie Dessay… Nu mai vorbesc de divi, pentru ca sint o multime de tenori si baritoni senzationali! Absolut toata lumea cu care am cintat – nu e nici un secret, puteti intreba pe toata lumea – poate sa inteleaga prietenia adevarata care ne leaga.
(Interviu de Marius Constantinescu)
Actorul Radu Beligan: “Actoria e o meserie care se ia prin osmoza”
“Teatrul nu mai e ce-a fost. Nu mai sint spectacolele pe care le-am facut cind eram director la Nationalul bucurestean, cu Romulus cel Mare, cu Caligula, cu Zbor deasupra unui cuib de cuci, mari spectacole, grandioase.
Ei, acum se fac niste improvizatii, totul e pe fugareala, toata lumea fuge-n toate partile sa mai cistige un ban in plus, nu se mai concentreaza pe ceea ce face, eu personal sint dezolat de aceasta atmosfera. In ceea ce priveste tineretul, e o navala de nechemati, din pricina faptului ca s-a dat drumul la tot felul de scoli particulare, care iau sute de elevi d-astia… fabrica de someri. Ce-o sa faca astia? Pai, pe vremea cind am inceput eu, sita era foarte deasa, sita vietii. Noi am fost doisprezece la doamna Bulandra si am facut teatru doi. Eu si Cela Dima. Ceilalti s-au facut avocati, notari, negustori si asa mai departe.
Era mult mai dur, acum vad ca dau toti navala… bine, acum sint si alte posibilitati, e televiziunea, vin peste noapte, ajung mari vedete, mi-e greata, ca de-aia nu ma duc la televizor, de-aia, linga toti cacatii, fara studii de specialitate, fac o Economie, o Hidrotehnica acolo, si-s mari vedete TV, nu stiu ce-s.
Dar iti spuneam de Mihail Sebastian. El mi-a spus atunci, iesind de la o piesa dintr-asta, la care abia puneam piciorul pe scena si lumea ha, ha, ha! si aplauze, zice: «Stii de ce?, ca sint unele succese – asta n-am s-o uit pin-oi muri – care pot deveni o lespede de mormint. Sa fii atent pe ce drum mergi, trebuie sa lasi teatrul asta facil, sa ataci si-un repertoriu important cu roluri complexe». Si primul pas l-am facut cu ajutorul lui, el scriindu-mi rolul din Steaua fara nume.
Atunci a fost un viraj in cariera mea, abordind roluri pline de lirism si poezie si… A fost un pas foarte important pe care l-am facut, apoi am atacat roluri de mare factura, din ce in ce mai complexe, mai grele…”
(Interviu de Alex Savitescu si Ciprian Butnaru)
Dorin Tudoran a publicat o parte a dosarului sau de Securitate: Eu, fiul lor
“Nu am scris aceasta carte. De fapt, m-a scris ea pe mine, de doua ori”
“Problema care ramine, una de moralitate, este ca astfel de surse, care dau informatii aiurea, nu dispar dupa astfel de experiente, continua sa produca informatii pentru Securitate ani si ani la rind, desi unii ofiteri stiu ca asemenea oameni mint de dimineata pina seara, din motive absolut personale: din invidie, din ura, pentru ca asa sint ei facuti si nu pot spune adevarul. In concluzie, trebuie o foarte mare atentie in momentul in care citesti aceste documente. In plus, ele trebuie coroborate si cu alte surse. Cineva ma intreba ce inteleg eu prin surse si ce fel de surse secrete am avut. Nu am avut nimic. Se intimpla ca noi vorbim foarte mult despre lucruri si citim foarte putin. Exista carti de documente aparute in Romania pe care nu le citeste nimeni. Este o carte in doua volume, despre cum a fost creata Securitatea, incepind cu primul document. Aici sint niste informatii extraordinare, cum ar fi rapoartele lunare si trimestriale ale tuturor diviziilor Securitatii. Poti gasi acolo informatii pe care sa le coroborezi cu cele din dosarul tau. Domnul colonel Ilie Merce, faimosul membru al Parlamentului din partea Romaniei Mari si mare democrat azi, care spune ca n-a facut, n-a dres acolo, in raport, semnat ad labbam, cu minuta lui, spune de fapt ce s-a facut. E greu sa-ti dai cu parerea daca nu verifici aceste documente pina nu mai ai aproape nici un fel de dubiu.”
(Interviu de Elena Vladareanu)
Regizorul Alexandru Solomon: “Nu cred ca secretul este sa ne facem loc la masa lor”
“Exista un soi de timiditate in societatea romaneasca, dublata pe de alta parte de agresivitate anonima. Daca deschizi forumurile de pe Internet toata lumea e curajoasa. In schimb, cind e vorba de zis ceva public, mai putin. Dar eu nu vad ce am riscat, pentru ca, in fond, oamenii au acceptat sa apara in film, ei au ales in ce situatie vor sa apara – sigur, la solicitarea mea, dar ei au fost de acord – si au spus ceea ce au vrut sa spuna. Principiul meu a fost mai degraba sa ii las pe ei sa povesteasca cum si-au cladit bussiness-urile astea in 20 de ani, ce cred ei despre cum s-a cladit capitalismul romanesc, asa incit mi s-a parut ca e important sa-i intelegem pe ei si in oglinda lor sa ne recunoastem si pe noi putin.”
(Interviu de George Onofrei)
Norman Manea: Dezbaterile publice sint la noi “tarate” de repudieri ranchiunoase
“M-as referi la doua evenimente recente, contradictorii, ca atitea altele din viata noastra politica, sociala, culturala si care au ocupat cam toata atentia presei: dialogul Herta Muller-Gabriel Liiceanu si decesul poetului Adrian Paunescu. Reactia audientei de la Ateneu putea fi citita ca un oprobiu adus “adaptabilitatii” romanesti, inclusiv a intelectualitatii care rareori a reactionat fatis si ferm contra dictaturii. Adulatia populara (ca sa nu ma mai refer si la “onorurile militare” sau marile elogii dinspre clasa politica) la adresa fostului tribun ubicuu al ceausismului ar arata, dimpotriva, o mare ingaduinta, nu fata de lipsa de curaj si revolta anti-comunista, ci chiar fata de un colaborationism profitabil si nu rareori abject. Este asta realism, realism magic, mitic (de la Mitica!!), mistic, absurd sau gasim alte calificative? Va las libertatea sa optati.”
(Interviu de Alina Purcaru)
George Banu: “Imperativul artei moderne este excluderea stereotipurilor”
“Teatrul, spre deosebire de cinematografie si, mai ales, de televiziune, se adreseaza unor minoritati, care uneori sint foarte active, dar sint minoritati legate de aceasta placere de a te afla intr-o sala de teatru in care vezi oameni vorbind in fata ta, in care auzi cuvinte; dar aceste publicuri sint complet diferite. Formula aceasta, «ce vrea publicul», este o absurditate pentru ca nimeni nu stie exact ce vrea publicul. Este ca atunci cind scrii o carte si editorul iti spune: «Asta merge». Asta merge insa dupa ideea lui, nu e neaparat o idee impartasita sociologic, obiectiv formulata. Eu cred ca, atunci cind regizorul spune: «Asta vrea publicul», spune de fapt ce vrea sa faca el pentru un public pe care vrea sa il tuseze, caruia vrea sa i se adreseze. Deci formula este foarte valabila, putind sa spuna: «Asta vrea publicul pe care il caut eu». Si nu e vorba de a valoriza un public fata de alt public. Sint publicuri diferite, oamenii au nevoie de hrana spirituala sau hrana teatrala diferite. Sa fii intr-o sala cu o mie de persoane sau intr-o sala cu 80 de spectatori sint doua experiente complet diferite in care un spectator se poate satisface.”
(Interviu de George Onofrei)
Fostul director al Operei de stat din Viena, Ioan Holender: “Si totusi sint Holender si nu sint mai putin decit am fost”
“Nu! Nu m-au iubit si foarte multi au fost bucurosi ca nu mai sint director. Si predecesorul meu (Dominique Meyer – n.r.), care conduce institutul intr-un mod foarte cunoscut, a spus: «Nu, de la mine sa nu va asteptati la declaratii politice, eu vin din Franta, sint un oaspete al acestei tari, rostul meu e de a conduce artistic Opera!»… «Slava Domnului ca asta nu se mai baga!» Asta e o parte! Pe de alta parte, institutia Operei din Viena si-a cistigat o notorietate mondiala nu numai din motivele de calitate a spectacolelor, ci si prin faptul ca stam mult mai curati si mult mai verticali. Iar lucrurile pe care le-am spus si pe care le-am facut, aducerile aminte, toate au ajuns pina la Londra si la New York, pina in «The Times» si «New York Herald Tribune».
Notorietatea Operei din Viena s-a datorat si lucrurilor pe care le-am spus, si lucrurilor pe care le-am facut. Am schimbat edificiul acestei Opere de 140 de ani, am facut opera pentru copii: «De Holender am avut noi nevoie, ca sa vina din Timisoara asta nenorocita, ca sa ne schimbe fatada Operei din Viena pentru o opera de copii!». Astazi, daca ai reveni si ai incerca sa faci sa dispara opera asta de copii, ar fi imposibil! Face spectacole in strada – astea sint mari succese, iar vienezii saluta toate schimbarile, cu conditia ca totul sa ramina asa cum a fost. Ei, nu mai e asa cum a fost! Gustav Mahler, cu siguranta cea mai mare personalitate dintre directorii Operei din Viena – 10 ani a fost director –, nu a avut nici macar o camara denumita dupa el. Eu am schimbat o sala, care se numea altfel, dupa un pictor fara calitate, dar foaaarte cunoscut!, cu o mare cariera in timpul nazismului, si am botezat-o Sala «Gustav Mahler»“.
(Interviu de Alex Savitescu)
Andrei Ujica despre Autobiografia lui Nicolae Ceausescu
“Slava Domnului, mi-a ajuns! Am facut tot ce am putut de cind ma stiu sa nu am contact direct cu comunismul. Am avut mult mai mult de-a face cu toata problematica asta in momentul in care el a disparut, dintr-o nevoie de intelegere mai corecta a propriei biografii. Am spus ca toata munca asta la mine a avut un pronuntat accent biografic. Ma simt usurat, ca sa spun asa. Usurat intii de toate pentru ca am dus o munca foarte mare pina la capat. Mi-am spus (si le-am spus si altora) tot ce am avut de spus deocamdata pe subiectul asta.”
(Interviu de Iulia Blaga)
Adelin Petrisor a lansat Razboaiele mele: “Fundurile multor jurnalisti au luat forma fotoliilor din studiouri”
“Andrei Plesu spune, pe coperta a patra, ca nu am privirea otelita si par mai fragil decit ar trebui sa para un corespondent de razboi. Cred ca domnul Cristian Tudor Popescu traieste aceeasi amaraciune a jurnalismului, iar «soldat» este folosit in sensul de om care incearca sa mai faca jurnalism. Si nu ca as fi singurul, Doamne fereste! De obicei, sint un om modest si imi vad lungul nasului, dar sint putini in momentul acesta care filmeaza, documenteaza, monteaza si dau pe post diverse materiale. Fundurile foarte multor jurnalisti au luat acum forma fotoliilor din diverse studiouri, iar jurnalistul nu mai face ce trebuia sa faca, adica sa iasa pe teren, sa filmeze, sa monteze, ci da pur si simplu din gura, discuta pe orice tema. Cred ca de asta a folosit termenul de soldat, in sensul ca sintem citiva, incercam sa mergem inainte si sa facem, cu bune si rele, jurnalismul acela, daca imi permiteti englezismul «old-fashioned way»“.
(Interviu de George Onofrei)
Victor Rebengiuc: “Pentru mine, profesia de actor este cel mai bun medicament”
E adevarat ca actorii le cauta personajelor, oricit de odioase ar fi, o latura care sa le umanizeze?
Eu da. Fac asta, eu oricarui personaj, oricit de negativ ar fi, ii caut dreptatea lui. El nu e negativ pentru ca vrea sa fie negativ, ci are niste conceptii in care crede. I se pare ca asa este cel mai bine. Si evident ca intra in contradictie cu cei care cred altfel.
Nu sinteti oare mai tolerant cu personajele decit cu oamenii din realitate?
Personajele nu-mi afecteaza viata de zi cu zi. Personajele le faci si a doua zi dispar, pe cind in viata de zi cu zi ai de-a face cu tot felul de oameni care te incurca, care dau legi proaste, care fac fel de fel de… Nu vreau sa mai comentez si sa intru in politica. E mai bine in arta, in Nirvana!
(Interviu de Iulia Blaga)
Regizorul Alexandru Dabija:
“Nu numai ca nu stim sa ne vindem, noi nu stim sa ne cultivam. Nu stim sa respectam foarte tare diferentele. Daca apucam sa ne placa foarte mult un lucru care a prins, ne chitim pe el. Intr-un fel, sintem extrem de conservatori. Sau invers: daca apucam s-o luam pe calea teatrului agresiv, de «blood and sperm» si de injuraturi, o tinem pe calea asta pina ti se acreste sa auzi numai «Ce p… mea!» peste tot. Deci varietatea ne diferentiaza, in primul rind.”
(Interviu de Alex Savitescu)
Regizorul spaniol Carlos Saura: “Artistul este cel care isi cunoaste cel mai putin creatia”
“Artistul este cel care isi cunoaste cel mai putin creatia. Nu-mi place sa vorbesc despre filmele mele pentru ca ce e facut e bun facut. Uneori ma vad nevoit sa vorbesc pentru ca vin diverse persoane care ma intreaba: «Dar de ce ai facut nu stiu ce lucru?», iar eu trebuie sa gindesc retrospectiv si sa-mi amintesc. Nu-mi place sa vorbesc despre filme pentru ca nici nu sint indragostit de ele. Ba as merge mai departe si as spune ca, odata ce am terminat turnarea unui film, odata ce mi-am pus semnatura, as prefera sa nu mai stiu nimic despre el, ce se intimpla cu el, la ce festivaluri merge. Daca s-ar putea, as vrea sa ma detasez complet de el. Insa niciodata nu am reusit sa fac asta. Producatorii ma obliga sa merg la festivaluri, sa-mi sustin filmele, sa vorbesc cu criticii. Eu insa, dupa ce am terminat filmul, nu vreau nimic altceva decit sa ma duc la mine acasa si sa nu ma mai deranjeze nimeni. Asta ar fi visul meu.”
(Interviu de Elena Vladareanu, traducere de Codruta Ruseanu)
Actorul Michael Lonsdale: “Cind incerc sa lucrez un rol ma plictisesc foarte repede”
In cei 79 de ani impliniti in 24 mai, a jucat in peste 200 de filme (inclusiv telefilme) semnate, printre altii, de Jean-Pierre Mocky, Gerard Oury, Michel Deville, Orson Welles (Procesul), Francois Truffaut (Baisers voles sau La mariee etait en noir), Louis Malle (Le souffle au coeur), Fred Zinnemann (Ziua sacalului), Joseph Losey (Mr. Klein), Jean-Jacques Annaud (Numele trandafirului), Claude Sautet (Nelly et Mr. Arnaud), James Ivory (Ramasitele zilei), Steven Spielberg (Munich), Alejandro Amenabar (Agora). A jucat chiar si intr-un film din seria Bond (Moonraker, 1979).
“Am trait in Maroc de la 9 pina la 19 ani. Razboiul ne-a prins acolo – pe mine si pe ai mei – si nu ne-am mai putut intoarce in Europa. Am trait alaturi de acesti oameni invatind sa-i inteleg. Au o inima, o inteligenta si o bunatate extraordinare – lucruri pe care le-am regasit cind am revenit in Maroc pentru filmarile la Des hommes et des dieux. Toti arabii pe care i-am cunoscut cu aceasta ocazie au fost simpatici si calzi. Faptul ca ii cunosteam pe arabi de dinainte m-a ajutat pentru ca era important ca acesti calugari sa stie ca arabii traiesc in alta limba si in alta credinta, dar au o foarte, foarte puternica idee despre rostul vietii si despre importanta de a fi corect. De altfel, Staretul Christian de Cherge stia Coranul, il citise. E extrem de important pentru arabi sa stii si sa respecti lucrurile in care ei cred. Acesta a fost, in opinia mea, unul dintre motivele pentru care el n-a vrut sa plece: nu i-a putut parasi pe acesti oameni, nu vroia sa devina un dezertor. Una dintre scenele care n-au nevoie de cuvinte e cea in care Christian se plimba prin natura si din care iti dai seama ca iubeste acea tara. Nu doar oamenii ei, dar si lumina si peisajul. Cred ca probabil atunci decide sa ramina.”
(Interviu de Iulia Blaga)
Jean-Yves Thibaudet: “Port haine diferite de restul colegilor mei pentru ca tinerii sa vina la concerte si sa inteleaga mai bine muzica”
Nu te duci la intilnirea cu un Chevalier des Arts et des Lettres, nominalizat Grammy si protagonist (sonor) al unor hit-uri hollywoodiene ca la o sueta cu prietenii. Jean-Yves Thibaudet, omul, pare insa nepervertit de renumele sau. Chiar daca are exercitiul a sute de interviuri, mi-l acorda mie pe acesta de parca ar fi cel mai important lucru pe care il are de facut. Imi place franchetea lui cind se ofera publicului, stiind ca acesta vrea mereu mai mult. Artistul are propriul sau templu, dar iese din el oricind pentru intilnirea cu pamintenii.
“Eu sint un dandy al timpurilor noastre, dar asta face parte din mine. De mic, eram foarte interesat de haine. M-am nascut la Lyon si mi-amintesc ca mergeam cu mama in magazine si eram foarte hotarit: «Vreau camasa aceea, merge cu acel costum si cu acea pereche de pantofi!». Stiam totul exact. Cu vreo 15 ani in urma am inceput sa port tinute speciale pe scena. Altfel e plictisitor. Muzica clasica trebuie sa aiba o imagine mai tinara si mai moderna. Port haine diferite de restul colegilor mei pentru ca tinerii sa vina la concerte si sa inteleaga mai bine muzica. Altfel, ei nu se raporteaza la tine, ci te plaseaza direct in alt secol.” (Interviu de Marius Constantinescu)