Romanul suedezului Torgny Lindgren – Biblia lui Dore (Editura Polirom, 2006, traducere din limba suedeza si note de Elena-Maria Morogan) – este, pina la urma, locul ingemanarii dintre o tragedie si o pasiune. La fel cum mlastina rece a tinutului Vasterbotten e, in viziunea scriitorului, acoperamint pentru oameni. Orice peisaj isi are regulile jocului, insa suedezul fascineaza, vrind-nevrind, prin exotism. Prinsa intre copertele Bibliei, drama tinarului dislexic care incepe sa-si „scrie” la dictafon opera vietii beneficiaza de un decor fascinant. Pe de o parte, tinutul propriu-zis, real, pamintesc, in a carui descriere sint presarate elemente culinare specifice. Specialitati precum fierturile mustind de mirodenii sau limba sarata, asezonata fac totusi deliciul celuilalt roman al autorului, Caltabosul (Editura Polirom, 2004). Aici, in Biblia lui Dore, cea mai dulce referire culinara – poate anume duioasa, daca ne gindim la poveste – se refera la brinza. „Brinza cu dragoste” (din zer cu unt si zahar, colorata in ocru, cu gust de Cola), o arta in sine, la fel ca scrisul. Pe de alta parte, in paralel, scriitorul dezvolta o lume a simbolurilor, sensibila doar la privirea personajului principal.
Un subiect ieftin se transforma intr-un roman emotionant
Suprapunerea unei fisii reci (incercarile, timp de sapte ani, de a invata sa citeasca, urlind, pipaind, schimonosind), pe caldura descoperirii unui univers intim, propriu, incarcat de semnificatie (gravurile facute de Gustave Dore pentru Biblie), rup tendinta spre compasiune, transformind-o in suspans vibrant. Ceea ce pina atunci era deznadejde acum este insufletire prin inlocuirea tinguirii tacite cu expresia artistica. Frenezia cu care omul dislexic descrie bucati din scenele gravate de Dore inlocuieste patima incapacitatii pina la disparitie. Cu suficient umor, Lindgren recunoaste despre personajul sau ca stie, din spusele bunicului, faptul ca „la Balzac exista cu siguranta patru sute de personaje”, ca „pupila, retina si pata pe care o studiam erau unite sau se topeau intr-un tot pe care obisnuiam sa-l numim Vederea”, ca va sfirsi prin a nu citi niciodata si a dicta o carte.
In fond, suedezul reuseste sa transforme un subiect ieftin, de sfisiat inimi, intr-un roman emotionant, dar nu emotional, plin de atmosfera multiculturala. Legaturile dintre erou si „facerea lumii in imagini” (insotind povestea pina la final cind personajul isi va recupera Biblia – de care se desprinsese fizic, ani in urma) nu pot fi taiate prin crearea propriei opere. Simbolurile nu sint libertate, ci continuitatea singurei fascinatii dintr-o viata. Aceasta linie discreta, dar trasata cu fermitate trebuie urmarita citind romanul.