– Fragment –
II. Respiratia nemuritorului Aurelius
1. Cind am pus telefonul pe birou, Leo a navalit realmente in incapere. Tinea in mina citeva foi printate, care aveau in margine scrisul maruntel al lui Robi.
— Asta ce mai e?
— Pavese, a soptit Leo, cu vocea lui firava, e rezumatul Diavolului pe dealuri.
Stiam ca e pe lista, chiar Leo se gindise ca ar fi bun pentru un scenariu. Dar nu romanul, nu subiectul posibil, ci titlul rezumatului imi daduse fiori. George Cal era de parere ca nu toata cartea se preteaza la ecranizare, ci doar un episod, pe care il rezuma pe doua pagini. Era, dupa spusele lui, o povestioara refacuta din mai multe secvente, aflate ca de obicei in obscuritatea textului, in exact acele cotloane pe care le uitasem, pe care noi, muritorii, nu mai eram in stare sa ni le amintim. Ceea ce insa ma cutremurase inainte de a sti despre ce e vorba, era titlul, scris mare si centrat: Antonio din Roma.
In plus, mai era si Pavese insusi. Caci in biblioteca mea, in varianta restrinsa pe care o tineam in camera de camin, exista si un Il Diavolo sulle colline in italiana, cumparat de mine de la Roma, o editie ieftina, luata din vanitate, pe care nu avusesem nici o clipa intentia sa o citesc. Era un volum de 1 euro, pe a carui pagina de garda era scris cu pix negru un numar de telefon. A fost pentru prima oara cind mi-am dorit sa ajung cit mai repede la camin, sa deschid cartea si sa rup in bucatele marunte acea pagina pe care inca mai respira telefonul lui Antonio.
Antonio din Roma
A fost un weekend luat la promotie, cu 150 de euro. Eram pe atunci cu un tip pe nume Gabi, la care nu m-am mai gindit de mult. Ne intilnisem de citeva ori si, cum s-a ivit promotia aia, am plecat impreuna la Roma. Nu-mi facusem iluzii ca ma voi indragosti, dar speram in sufletul meu sa fie acea vacanta de neuitat. La Roma! Ne-am cazat la Flaminius, un hotel marginas de pe via Frassineto, si chiar din prima seara l-am cunoscut pe Antonio. Recunosc, pe moment nu m-am gindit deloc la Toni, care la vremea aia era deja mort si ingropat de un an. Antonio italianul era un tip vesel si atit de bagacios, ca de cum am pus piciorul in Flaminius, mi-a si atras atentia.
Prima zi la Roma a fost de colindat. Am inceput de la Colosseum, pe care l-am fotografiat din toate unghiurile, apoi am luat-o la picior, cascind gura fara metoda, pe strazile in panta si prin pietele acoperite de porumbei. In acea prima zi mi-am cumparat Pavese si alte mici lucrusoare, printre care si o esarfa cu verde si alb, ca sa-mi arat aprecierea fata de italieni. Catre seara am ajuns la motel.
Si in timp ce Gabi s-a rasturnat intr-un fotoliu, eu am cerut cheia.
Antonio macaronea cu receptionerul. Am pus alaturi Pavese-le cumparat. Din stinga veneau ultimele clipoceli ale soarelui, iar pervazul alb parea lustruit de o mie de miini.
Am bagat de seama ca-mi scrie telefonul in carte si am zimbit, cu toate ca vazusem bine in ochii lui acea privire dispretuitoare, care era privirea lui Aurelius.
— Tre-nuovo, am spus eu numarul camerei.
— Ma siamo vicini. Io sono in trentotto!
Vocea lui Antonio era foarte prietenoasa, ca a oricarui inevitabil, insa de sub gene cobora un mesaj fara dubii pentru mine, ca si cum mi-ar fi spus, aha, iata-te, in sfirsit! Unde te grabesti asa? Nu esti tu aici, pe brelocul meu, cu trei monede romane? Eram la Roma, insa in realitatea mea paduchioasa si singura care conteaza pe lumea asta, ma gaseam de fapt in fata verandei, de pe care ma privea Aurelius, cu tot dispretul lui imposibil de inmuiat.
Asta a fost tot. Si asa ar fi ramas daca eu as fi adormit, cum era normal. Dar n-am putut sa adorm. Cind am iesit de la baie, Gabi sforaia dus, iar eu nu aveam nici un chef de somn.
Pe fereastra ingusta intra lumina lunii, o luna romana.
Am iesit din camera fara plan, iar in acelasi timp s-a deschis si usa de la 38. Antonio era imbracat cu un tricou grena si cu bermude albe.
Initial mi s-a parut o idee buna sa bem ceva impreuna. El avea o sticla de limoncello, iar eu deja ma vedeam ametita, lasindu-ma sa cad sub sarutarile unui italian. Vero.
In camera 38 era aprinsa doar o veioza de sub care venea in valuri muzica, evident o voce de tenor impacientat. Usa de la baie era deschisa si se vedea ca folosise cada din care se prelingea inca spuma.
Imi aduc aminte si parfumul din camera, un ceva dulce si expansiv, ca inima unei clementine.
Antonio mi-a facut semn sa ma asez, dar in momentul ala deja ma razgindisem. Stateam inca in picioare, incercind sa zic o fraza memorabila, dar, cum se intimpla, nu-mi venea nici un cuvint in italiana. In cele din urma i-am spus:
— Io sono contento che ho visto tua stanza!
Si am dat s-o iau spre usa.
Insa Antonio sarise deja in drumul meu. Era un barbat pe care l-as fi regretat tot restul vietii daca-l ratam, dar imi intrase in git o jena fina. In fond venisem cu Gabi, care sforaia la doi metri mai incolo.
Imi aduc aminte bratul bronzat, ii mai vad inca gitul iesind din tricou si mai ales ochii care nu ma tineau sub observatie, ci imi intrasera prin cornee, in capilarele vaselor sanguine, ii simteam misunind in globulele rosii, in celulele relaxate si chiar si-n micile mitocondrii, dilatate si ele ca si cum ar fi stat la rind, una linga alta, cu burta in sus.
Antonio m-a luat cu un singur brat si m-a lipit de tocul usii de la baie. Devenisem asa de presata de timp, incit i-as fi mincat pe loc tricoul lui grena.
Ce este ciudat e ca nu-mi aduc aminte daca m-a sarutat. Ii mai adulmec mirosul, mai aud cum dintii lui imi ating cerceii. Cerceii mei protectori, ramasi de la mama, si de care eram nedespartita. Ii mai vad chiar si bratul care mi s-a infipt in talie, vad totul, ca si cum as fi in afara propriului corp, aninata in tavanul baii.
Intilnirea a durat extrem de putin. Estimind inginereste, poate trei minute.
De fapt, eu am intrat in camera, el si-a infipt bratul in mine si mi-a suflat in ureche, ceea ce mi-a dat un frison neplacut si, instinctiv, l-am impins. S-a dezechilibrat si, cum pe jos era ud, a alunecat si a ramas cu ceafa in buza cazii. Stateam inca in picioare cind suvoiul de singe a ajuns pe gresie.
As fi putut sa anunt receptia.
As fi putut sa chem Salvarea.
Macar un telefon anonim as fi putut sa dau.
Dar in loc de toate astea, dintr-un pas am fost la usa, am deschis-o cu mineca pijamalei, m-am strecurat, lasind-o in mod intentionat de perete, si intr-un minut eram deja in pat, calare pe Gabi, pe acel Gabi pe care nu l-am mai vazut din clipa in care am aterizat la Otopeni, iar eu am sarit in primul taxi, fara sa spun la revedere.
2. Pe paginile lui George Cal era rezumata povestea unui personaj, plutitor ca toate personajele lui Pavese, pe care il chema, evident, Antonio. De altfel, titlul acelei povesti, de a carei veridicitate se indoise Robi, era chiar asa: Antonio din Roma.
Mi-am luat poseta si din Dimitrie Racovita pina in Moise Nicoara cred ca am facut cinspe minute. O sa spuneti ca la picioarele mele numarul 40 n-a fost chiar asa de greu. Dar gresiti. Cind am intrat in C2, eram cu plaminii in git. Ca de obicei, in tufisurile caminului vedeam ochii lui Aurelius, iar o fosta rochie zacea murdara sub o tufa de maces.
Pe policioara de carti nu era nici un Pavese. Am luat volum cu volum. Apoi am sunat-o pe Sisi, care a fost destul de categorica.
— Nu e, ma chere, nici o carte in italiana! E prima oara ca aud sa fi avut tu vreun Pavese!
Nu-mi mai aduceam aminte cind vazusem ultima oara cartea, dar cu siguranta era acolo. Imi amintesc cind am venit de la aeroport. Nu stateam in camera asta, dar tot in C2. Am desfacut geanta, am scos porcariile cumparate, iar Pavese-le l-am pus in raft, precis intre Ryu Murakami si cursul de Teatrologie. Nu l-am mai deschis niciodata, nu am avut nici macar impulsul imaginar. Cind m-am mutat, am stivuit cartile in cutii, luind cite zece bucati, fara sa le schimb locul. Iar in toamna le-am asezat din nou pe un raft similar, la alt etaj. Si tot asa si anul acesta. Nu-mi aduc aminte insa daca, de cind stau aici, cu Sisi, am vazut/atins aceasta carte. Ori alta. Cartile mele sint ca niste batiste vechi, sint pachete cu praf, ridicat din peretii caminului C2, din tencuiala data jos, din sacii de ciment care au zacut pe coridoare, praf venit de-afara, printre tufele de maces, printre blocurile cenusii din jur, praf fin, iesit din crapaturile de granit din obrazul farimicios al orasului, de pe rotile tirurilor, de pe aripile berzelor si din hainele care se misca prin aerul parfumat de miliardele de petale de trandafir, pirlite de arsita verilor bucurestene.
Dupa ce m-am intors de la Roma nu mi-aduc aminte sa mai fi deschis vreo carte din aceasta biblioteca. Si cu atit mai putin imi amintesc cit si daca a stat la locul ei cartea lui Pavese.
Daca o luase George Cal?
Il si vedeam furisindu-se in camera si punind laba exact pe cartea aia.
Improbabil. Cal nici macar nu stia unde stau. Mai curind chilotarul ala de Ani. Dar cum lumea mea este facuta din coincidente, cine stie cine, cunoscut sau nu, a rascolit in cutiile mele pe timpul vacantei de vara si, apoi, uite asa, din mina in mina, Pavese-le a ajuns in geaca lucioasa a fatalului George Cal.
M-am asezat pe pat si-am citit, in fine, rezumatul lui Cal, intitulat Antonio din Roma.
Acest Antonio pavesian descinde intr-o dupa-amiaza in chioscul negru de la Greppo, coborind dealul “copt”. Este un barbat care se opreste sa fumeze o tigara si dispare inghitit in lumina de toamna. Aflam ca se numeste Antonio abia cind reapare in circiuma, la Mulino, unde schimba din nou doua vorbe cu Poli. Acesta are de data asta o revelatie: necunoscutul fumator era cel care o impinsese pe Rosalba, facind-o sa greseasca tinta. Va aduceti aminte scena in care Rosalba il impusca pe Poli? Acesta, atins de glont, intoarce ochii spre Rosalba, care tipa isteric omoriti-ma, omoriti-ma, iar peste umarul ei, sub soarele amiezei, vede chipul acestui Antonio. Era un barbat tinar a carui infatisare il izbeste odata cu glontul iesit din pistolul Rosalbei. Abia la Mulino, catre finalul romanului, aflam ca este un anume Antonio din Roma.
Dar de ce Antonio? Din atitea nume posibile, cum de se aninase de mintea lui Cal tocmai Antonio?
Pe marginea paginilor printate, Robi scrisese enervat ca toata povestea era o aiureala fara vreo legatura cu Diavolul lui Pavese.
Intr-o ora eram din nou la birou, pindind un moment bun ca sa pun mina pe Cal si sa lamuresc lucrurile.
3. Prin geamul usii lui, Robi imi facea semne. Scrisese mare pe latul unei foi A4 hai cu mine diseara la Scala Pub!
Am umflat consecutiv obrajii, vrind sa spun ca nu eram hotarita. Am lasat pe birou pagina lui Cal, pe care scria Antonio din Roma, in timp ce pe coridor trecea, dreapta, madame Ecaterina, care in sfirsit se hotarise sa se care. Nu cred ca cineva stia ceva despre moartea acelui Antonio, care acum era atit de departe de mine, incit nici nu puteam sa-mi aduc aminte daca ma sarutase sau nu.
Robi imi flutura pagina cu invitatia in Scala Pub. Voia s-o vad bine. Apoi, tinind-o cu doua degete, ii dadu drumul in masina de tocat, ridicind umerii in semn ca se varsase treaba. Ar fi fost ca lumea sa iesim la Scala, de ce nu? M-am ridicat de la birou exact in momentul in care Cal ajunsese in usa mea, incit parea ca m-as fi ridicat special pentru el.
Era, ca de obicei, cu geaca incheiata pina in git.
— Cred ca are dreptate Robi: esti cam mitoman!
— De ce?
Cal intrase deja in incapere si se pregatea sa se aseze cu fundul pe biroul meu.
— Daca iti pui dorsalul pe masa mea, poti sa te consideri concediat.
— Si unde ai vrea sa stau, pe scaunul asta rupt si plin de cacat?
— Poti sa stai si in picioare!
Cal ma privea ca Aurelius, framintind un milion de bule in ochii lui negri.
— Ce este, tanti, te-ai suparat cumva pe mine?
Vedeam cu coada ochiului lumina de toamna scurgindu-se printre cabluri, iar in ceafa ma lovea zimbetul subtire al lui Aurelius. Uneori il vad stind pe veranda, cu salul alb infasurat in jurul gitului, ca si-acum, in mijlocul celei mai tensionate discutii.
— Nu este nici un Antonio in Pavese, l-am luat eu la sigur.
— Ai citit tu cumva romanul?!
— Bineinteles! Doar nu crezi ca esti singurul cititor din lume?!
— Asta inseamna ca ai citit si Madame Bovary?
Gindul ca in doua zile aveam oricum rezumatul Bucataresei ma facu sa spun cu toata siguranta:
— Nu stiu cum de ai tupeul sa sustii prostiile astea! Ce este in capul tau? Crezi ca nu vei fi niciodata descoperit?
— Nu doar ca am dreptate, dar am convingerea ca n-ai citit nici Flaubert, nici Pavese. Oricine citeste recent Bovary isi aduce aminte macar primele pagini, unde nu e vorba despre Emma, ci despre Charles, pe care il pune profesorul sa scrie de douazeci de ori ridiculus sum.
— Venise cu o sapca idioata, bineinteles ca imi amintesc!
— Profesorul, ma intrerupse Cal in timp ce se aseza cu o pulpa pe biroul meu, este tatal acelui Jean Binette de care am pomenit in rezumatul meu.
Cu toate ca citisem cu doua seri in urma inceputul romanului, nu-mi mai aminteam numele, dar cu siguranta nu era Binette, pentru ca mi-ar fi sarit in ochi.
— Nu apare nici un Binette in scena asta cu sapca lui Charles.
— Bineinteles, nu apare numele, dar aflam aici ca Denis…
Cal ma privi o clipa ca si cind ar fi vrut sa stie daca-mi aminteam cine e Denis. Bineinteles, nu stiam, iar el isi dadu imediat seama.
— Denis-Bartholome era tatal lui Charles Bovary, preciza el, cu vadita bunavointa, iti amintesti, un domn cu inele multe…?
Culmea, imi aminteam:
— Ah, da, cu perciuni si inele!
— Ei, unul dintre inelele lui Denis ajunge la batrinul Binette. E un amanunt, fireste, dar tocmai aceste detalii sint de interes intr-un roman atit de cunoscut, nu esti de parere?
— Ei, si ce se intimpla cu inelul asta?
— Pai parca ziceai ca ai citit?
— Da! Si? N-am voie sa uit de inelul lui Bartholome Bovary? Asta chiar e culmea!
Cal ma privea cu oarecare mila, iar bobitele din irisul lui negru pluteau fara sa tresara.
— Inelul acesta, care ajunge la Jean Binette, este vag pomenit in Madame Bovary, dar Flaubert il introduce si in nuvela Un suflet curat. Iti amintesti de avocatul Bourais?
Asta era deja o neobrazare.
— Pai ce crezi tu, ca sint repertoar didactic? Noi aici facem altceva! Daca esti pasionat de rezumate, de ce nu te faci profesor? Du-te la un gimnaziu si innebuneste-i pe copii cu detalii de astea. Mie sa-mi spui cum ai pus laba pe Pavese-le meu!
— Al tau?
George Cal era consternat pe bune, nu era nevoie de intrebari suplimentare ca sa-mi dau seama ca nu stia nimic despre exemplarul meu, in care inca mai statea pitit telefonul lui Antonio, adevaratul Antonio, mort accidental intr-un hotel din Roma.
AUTOAREA
Doina Rusti este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane. Romanul Fantoma din moara (Polirom, 2008) a fost nominalizat la patru premii importante si distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. A mai publicat romanele Omuletul rosu (2004), Zogru (Polirom, 2006), Lizoanca la 11 ani (2009), precum si un puzzle narativ – Camasa in carouri si alte 10 intimplari din Bucuresti (Polirom, 2010). Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sint in curs de traducere in bulgara, franceza, spaniola, italiana si maghiara. Printre distinctiile care i s-au acordat, se numara si Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (2006), Premiul revistei “Convorbiri literare” (2006), Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare (2008).
CARTEA
Licia lucreaza la Action Film, cind in viata ei intra George Cal, ultimul dintr-un sir lung de inevitabili. Acestia apar in calea oricarei femei, cindva umilita ca la carte de un mascul plin de dispret. Cum sa nu te atraga astfel de insi, inevitabil, mai ales cind ei sint trimisii speciali ai “nemuritorului” Aurelius?
Treptat, studioul de cinema devine scena unor peripetii nebunesti: aici se scrie si se ecranizeaza romanul unei pisici. Tot aici se fac scenarii dupa povesti crescute, ca niste excrescente paranoice, din arhicunoscute episoade ale literaturii clasice, pe care n-o mai citeste nimeni. In plus, citiva barbati mor in imprejurari cit se poate de dubioase. In inima acestei negre sarabande filfiie mustatile unui personaj de care va veti indragosti cu siguranta. Pentru ca si el este un inevitabil.