– Fragment –
Charlotte Cleve avea sa-si reproseze toata viata moartea fiului ei, pentru ca hotarise sa organizeze masa de Ziua Mamei la ora sase seara, in loc sa o fi sarbatorit la prinz, dupa ce veneau de la biserica, asa cum se obisnuia in familia Cleve. Virstnicii familiei Cleve isi exprimasera nemultumirea fata de acest aranjament, dar in vreme ce acest lucru avea mai mult de-a face cu suspiciunea fata de inovatie, in principiu Charlotte a simtit ca ar fi trebuit sa acorde mai multa atentie curentului subteran de mormaieli, care fusesera un soi de avertisment, neinsemnat – dar rau prevestitor – asupra celor ce aveau sa se intimple, un avertisment care, desi pare neclar fie si privind retrospectiv, a fost, probabil, la fel de bun ca oricare altul din cele pe care putem spera ca o sa le primim vreodata in cursul vietii. Desi celor din familia Cleve le placea foarte mult sa-si povesteasca unii altora pina si cele mai neinsemnate evenimente din istoria familiei lor – repetind cuvint cu cuvint, cu intreruperi narative stilizate si retorice, scene intregi de pe patul de moarte sau cereri in casatorie care au avut loc cu o suta de ani in urma –, evenimentele din acea teribila Zi a Mamei nu s-au discutat niciodata. Nu au fost discutate nici macar in grupuri mici, izolate, de cite doua persoane, in timpul vreunei lungi calatorii cu masina sau a vreunei insomnii de dupa o seara intreaga petrecuta in bucatarie pina tirziu, fapt cu totul neobisnuit, deoarece prin aceste discutii cei din familia Cleve dadeau un sens lumii. Pina si cele mai nemiloase sau mai neasteptate dezastre – cum a fost moartea prin foc a uneia dintre verisoarele Charlottei cind era mica sau accidentul de vinatoare in care murise unchiul lui Charlotte pe vremea cind ea era inca in scoala primara – erau reluate necontenit, prin vocea blinda a bunicii si vocea severa a mamei, care se amestecau armonios cu vocea baritonala a bunicului, cu inginarea matusii sale si cu anumite fragmente ornamentale, improvizate de solisti indrazneti, preluate cu nerabdare si dezvoltate de cor, pina cind, intr-un final, ajungeau cu totii, printr-un efort de grup, la un singur cintec, un cintec care era apoi memorat si interpretat de intreaga trupa inca o data, de la inceput, un cintec care, incet-incet, eroda memoria si lua locul adevarului: pompierul suparat foc ca nu a reusit sa readuca la viata micutul trup se metamorfoza adorabil intr-un pompier bocitor, iar cateaua – un prepelicar – deprimata si nedumerita vreme de citeva saptamini de moartea stapinului sau era preschimbata intr-o legenda de familie si asemeni unei indurerate regine-mame, il cauta neincetat pe cel iubit prin toata casa si urla, inconsolabila, in cusca intreaga noapte sau latra voios, in semn de bun venit, ori de cite ori fantoma lui se apropia de curte –, fantoma pe care numai ea, cateaua, putea sa o simta. “Ciinii pot vedea lucruri pe care noi nu le vedem”, recita intruna matusa Charlottei, introducind replica la momentul potrivit in istorisire. Matusa era cam misticista, iar povestea cu fantoma era inovatia ei. Cit despre Robin, micutul si dragul lor Robs… dupa zece ani, moartea lui a ramas in continuare un chin. In acest caz nu s-a adaugat nici un pic de lustru vreunui detaliu. Oroarea acelei morti nu a fost supusa nici unui proces de reparare sau transformare prin vreuna din tehnicile narative cunoscute celor din familia Cleve. Si, intrucit aceasta amnezie voita a impiedicat transformarea mortii lui Robin intr-un soi de folclor dulceag de familie – folclor care netezeste pina si cele mai amare mistere, dindu-le o forma confortabila, comprehensibila –, amintirea evenimentelor din ziua aceea are ceva haotic, fragmentar, tandari de cosmar dintr-o oglinda luminoasa, care porneau sa straluceasca la mirosul de glicina, o fringhie de rufe care scirtiise, o anumita nuanta, prevestitoare de furtuna, a luminii de primavara. Uneori aceste strafulgerari vii de memorie pareau mai degraba niste bucati rupte dintr-un vis urit, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat cu adevarat. Si totusi in multe privinte parea singurul lucru real care se petrecuse vreodata in viata Charlottei. Unica naratiune prin care putea sa contracareze tot acest talmes-balmes de imagini era naratiunea ritualului neschimbat de cind era fetita: cadrul intrunirilor de familie. Dar nici macar acest cadru nu ii era de mare ajutor. In anul acela procedurile au fost nesocotite, iar regulile casei, ignorate. Privit retrospectiv, totul constituia un semn care indica un dezastru. Cina nu avusese loc acasa la bunicul ei, cum se intimpla de obicei, ci la ea. Buchetele prinse in corsaje au fost de orhidee Cymbidium in loc de boboci de trandafir, cum erau de obicei. Si-au fost si crochete de pui – tuturor le placeau crochetele, pe care Ida Rhew le facea foarte bine, iar cei din familia Cleve le mincau la zilele de nastere si in Ajunul Craciunului, dar pina atunci nu se serveau de Ziua Mamei cind, din cite isi aminteau cu totii, nu aveau la masa decit mazare, budinca de porumb dulce si sunca. Seara de primavara furtunoasa si luminoasa; fuioare de nori la joasa inaltime si lumina aurie; papadiile si flori de ceapa presarate pe pajiste. Aerul avea un miros proaspat si patrunzator, de ploaie. Din casa rasunau risete si glasuri. La un moment dat s-a auzit vocea sporovaitoare, plingareata, ascutita si tinguitoare tifnoasa a lui Libby, batrina matusa a Charlottei, care a spus: — Ba nu, Adelaide, eu n-am facut niciodata asa ceva! N-am facut in viata mea asa ceva, pentru nimic in lume! Tuturor celor din familia Cleve le placea grozav sa o tachineze pe matusa Libby. Era o fata batrina care se temea de orice: de ciini, de furtunile cu fulgere si de checul de fructe facut cu rom, de albine, de barbatii negri si de politie. Un vint puternic a scuturat fringhia de rufe a culcat la pamint buruienile inalte de pe maidanul de vizavi. Usa de plasa s-a trintit, iar Robin a iesit afara in fuga, chicotind de ris la o gluma pe care i-o spusese bunica-sa (“De ce o scrisoare circula prin tara? Pentru ca are un car de timbre! “), sarind cite doua trepte odata. Probabil ca afara mai era cel putin o persoana, cineva care avea grija de bebelus. La vremea aceea Harriet nu implinise inca un an. Era o fetita greoie si intunecata, cu o claie de par negru, un copil care nu plingea niciodata. In momentul acela se afla pe aleea din fata, legata in leaganul ei portabil, care se balansa inainte si inapoi daca-l intorceai cu cheia. Sora ei, Allison, care pe atunci avea patru ani, se juca linistita pe trepte cu pisica lui Robin, Weenie. Spre deosebire de Robin, care la acea virsta vorbea mult si hilar, cu o voce slaba si aspra, tavalindu-se pe jos de veselie la propriile glume, Allison era timida, chiar sperioasa, si plingea ori de cite ori cineva incerca sa o invete ceva simplu, iar bunica lor (care nu putea sa rabde un asemenea comportament) aproape ca nu-i acorda nici un pic de atentie. Matusa Tat statuse afara mai multa vreme, caci se jucase cu fetita. Charlotte insasi, care tot facea ture intre bucatarie si sufragerie, si-a itit capul pe-afara de citeva ori, dar nu s-a uitat prea atenta, pentru ca Ida Rhew, menajera (care se hotarise sa se apuce de spalat, cum facea de obicei lunea), era cind inauntru, cind afara, punind rufele la uscat pe fringhie. Asta a indus-o in eroare pe Charlotte, facind-o sa stea linistita, deoarece lunea, cind se spalau de obicei rufele, Ida era tot timpul in raza ei de supraveghere – fie in curte, fie la masina de spalat aflata pe veranda din spate –, astfel ca putea sa ii lase fara nici o grija pe cei mai mici afara. Dar Ida era in mare zor in ziua aceea, caci avea grija si de oaspeti, si de masina de gatit, si de fetita cea mica. In plus, era prost dispusa, intrucit de obicei duminica pleca acasa la ora unu, iar daca trebuia sa mai ramina la treaba, asta insemna ca barbatul ei, Charley T., urma sa-si puna singur de mincare la prinz, dar si ca ea, Ida Rhew, nu mai ajungea la biserica. De aceea a insistat sa aduca radioul in bucatarie, ca sa poata macar asculta slujba evanghelica de la Clarksdale. Ida se invirtea morocanoasa prin bucatarie de colo-colo in uniforma ei – o rochie neagra si un sort alb –, in vreme ce predica de la radio: rasuna ostentativ de tare, si turna ceaiul cu gheata in paharele inalte, iar camasile curate de pe fringhia de rufe se lasau in jos, se rasuceau sau isi aruncau minecile in sus cu disperare, prevestind venirea ploii. Bunica lui Robin fusese si ea la un moment dat pe veranda de afara. Cel putin asta era sigur, intrucit ea facuse o poza. Nu erau prea multi barbati in familia Cleve si anumite activitati solicitante, tipic masculine, cum ar fi: altoirea pomilor, reparatiile din gospodarie sau transportul celor virstnici cu masina la biserica si la cumparaturi, cadeau adesea in sarcina ei. Iar bunica facea toate aceste lucruri plina de voie buna, cu o incredere si un dinamism ce le uimea pe timidele ei surori. Nici una dintre ele nu era in stare sa conduca o masina, iar biata matusa Libby era atit de speriata de aparatele electrocasnice si de masinariile de orice tip, incit o apuca plinsul pina si la ideea de a aprinde o soba cu gaze sau de a schimba un bec. Ele erau intrigate, ba chiar si timorate de prezenta aparatului de fotografiat, dar admirau siguranta plina de verva cu care sora lor manevra aceasta inventie masculina, care trebuia sa fie incarcata, tintea si tragea asemeni unei arme de foc. “Uitati-va la Edith! “ obisnuiau ele sa spuna, privind-o cum derula filmul sau cum ajusta obiectivul cu iuteala de profesionist. “Nu exista lucru pe care Edith sa nu-l poata face. “ In tezaurul de intelepciune al familiei se spunea ca Edith, in ciuda abilitatilor sale eclatante si variate, nu prea avea talent cu copiii. Era prea mindra si nu avea rabdare, iar stilul ei de comportament nu incuraja caldura sufleteasca. Charlotte, singurul sau copil, alerga intotdeauna la matusile ei (mai ales la Libby) cind avea nevoie de alinare, afectiune ori incurajare. Si, desi Harriet era prea mica pentru a indica vreo preferinta pentru cineva, Allison manifesta prudenta fata de insistentele eforturi ale bunicii sale de a o imboldi sa scoata vreun sunet, si plingea in gura mare cind era dusa la ea acasa. Dar, o, cit de mult il iubise mama lui Charlotte pe Robin si cit de mult o iubise Robin, la rindul sau, pe bunica. Ea – o doamna respectabila, de virsta medie mijlocie – se juca leapsa cu el in curtea din fata, ii prindea serpi si paianjeni din gradina, ca sa se joace cu ei, si l-a invatat niste cintece nostime, pe care ea, la rindul ei, le invatase de la soldatii de pe front cind fusese sora de caritate in al Doilea Razboi Mondial, cum ar fi asa:
Am cunoscut o fata pe care o chema Peg si care avea un picior de lemn,
cintece pe care Robin le cinta odata cu ea, cu vocea lui de copil, ragusita si simpatica. — EdieEdieEdieEdieEdie! Pina si tatal si surorile ei ii spuneau Edith, dar Edie era numele pe care Robin i-l daduse pe vremea cind de-abia incepuse sa vorbeasca, atunci cind gonea ca nebunul pe peluza si o striga, plin de incintare. La un moment dat, pe cind Robin avea vreo patru ani, i s-a adresat cu “batrina mea fata”. — Sarmana si batrina mea fata! spusese el atunci, grav ca o bufnita, batind-o usor pe frunte cu palma lui mica si pistruiata. Charlotte nici nu si-a imaginat vreodata ca avea sa ajunga asa de apropiata de propria ei mama, o femeie aspra, si rece, si in nici un caz atunci cind ea, Charlotte, zacea in dormitor, cu o durere teribila de cap, dar incidentul de atunci a amuzat-o grozav pe Edie, iar intre timp devenise una din istorisirile ei preferate. Edie era deja carunta cind s-a nascut Robin, dar pe vremea cind era tinara, avusese un par de un rosu stralucitor, de culoarea cuprului, la fel ca Robin. Pentru Robin cel cu pieptul rosu sau Pentru Robinul meu cel rosu, scria Edie pe micile felicitari de la cadourile de ziua lui si de Craciun. Cu dragoste, de la sarmana si batrina ta fata. — EdieEdieEdieEdieEdie! Avea noua ani, dar acest salut traditional al sau, cintecul lui de dragoste pentru ea, era deja o gluma de-a familiei, iar Robin cinta acelasi cintec prin toata curtea, asa cum facea mereu, chiar in clipa in care Edie a aparut pe veranda in acea dupa-amiaza, cind l-a vazut pentru ultima oara. — Hai, vino sa-i dai un pupic batrinei tale fete! i-a strigat ea drept raspuns. Dar, desi lui Robin ii placea sa i se faca poze, uneori se rusina si aparea in fotografii cu o claie incilcita de par rosu, cu niste coate ascutite si genunchii tremuratori, gata sa o ia la fuga, iar cind a vazut aparatul de fotografiat la gitul lui Edie, a si luat-o la sanatoasa, sughitind de ris. — Hai, vino inapoi la mine, pramatie! a strigat Edie si, sub impulsul momentului, a ridicat aparatul si i-a facut totusi o poza. Aceea a fost ultima fotografie a lui Robin. Neclara. O intindere plata, verde, taiata usor in diagonala, cu o balustrada alba, stralucirea infoiata a tufei de gardenii, conturata clar in prim-plan, la marginea verandei. Un cer intunecat, incarcat de umezeala furtunii, cu unduiri indigo si gri-albastrui, si cu nori involburati, imprejmuiti de spite de lumina. Intr-un colt al cadrului se vedea umbra estompata a lui Robin, cu spatele la privitor, fugind de-a lungul peluzei incetosate ca sa-si intilneasca moartea, care-l astepta – aproape vizibila – in locul umbros de sub arborele de tupelo.
CARTEA
Actiunea romanului este plasata in a doua jumatate a secolului XX, in Sudul traditionalist al Americii, intr-un orasel numit Alexandria, unde familiile vechi isi pastreaza inca rangul si prestigiul de odinioara. Dintr-o astfel de familie se trage si eroina cartii, Harriet Dufresnes, o fetita energica si voluntara in virsta de unsprezece ani. In timpul unei vacante de vara Harriet se hotaraste sa descopere cine e vinovat de tragedia ce i-a destramat familia: moartea fratelui sau, Robin, care fusese spinzurat chiar in curtea casei lor in urma cu un deceniu, cind avea doar noua ani. Convinsa ca a descoperit un suspect, Harriet, ajutata de prietenul ei Hely, intra in contact cu o lume tenebroasa, cu traficanti de droguri, hoti, escroci si predicatori fanatici, ce isi pun credinta la incercare minuind serpi veninosi. Naratiunea se desfasoara intr-un ritm alert, iar lumea descrisa in volum cucereste prin vitalitate, farmec si expresivitate.
In 2003 romanul Micul prieten a primit premiul WH Smith pentru proza si a fost selectat pe lista scurta a finalistilor pentru Orange Prize for Fiction.
AUTOAREA
Donna Tartt s-a nascut in 1963 in Greenwood, Mississippi. A studiat la University of Mississippi si la Bennington College, unde l-a cunoscut pe Brett Easton Ellis. Ulterior acesta o ajuta sa debuteze in 1992 cu romanul Istoria secreta (Editura Polirom, 2005), care inregistreaza un succes fara precedent: primul tiraj se epuizeaza imediat, romanul ramine pe lista bestsellerurilor timp de treisprezece saptamini si este tradus in peste douazeci si cinci de limbi. In 2002 ii apare al doilea roman, Micul prieten, care se bucura, la rindul lui, de o primire calda din partea publicului si a criticilor. Pe linga aceste doua romane, prozatoarea americana a publicat mai multe povestiri si eseuri, iar in prezent lucreaza la un al treilea roman.