Nicolae Avram, aflat deja la maturitate (s-a nascut in 1966, la Nasaud), a debutat editorial in 2000 cu volumul Cintece de sinucigas (cartea I), dupa care a revenit cu Litanii pentru diavol (2006) si Cintece de sinucigas (cartea a doua), in 2008. A primit si doua premii locale, unul fiind acordat de un juriu condus de Cezar Ivanescu.
Si regretatul Cezar Ivanescu a stiut ce premiaza. Cu recentul Federeii, Nicolae Avram mi se impune, dintr-odata, ca un poet format si in acelasi timp de o marcata originalitate. Vine cu o lume a lui, translata in mod vizibil din viata in textul poetic, si isi valorifica artistic experientele dure, construind din materialul lor pagini deliteraturizate de literatura proaspata. “Poeme orfeline” le spune Radu Vancu intr-o exacta descriptie de pe coperta a IV-a si printr-un acord cu conditia vulnerabila a unor puberi “ocrotiti” (de fapt chinuiti si tocati marunt) dintr-un camin ceausist. Sint doua mari categorii de personaje si, spatiul fiind unul de claustrare, impartirea e fara rest. De o parte sint victimele: copiii abandonati de parinti sau chiar orfani, de care are grija statul eticii si echitatii socialiste. De cealalta sint agresorii si aproape-calaii, nu altii decit educatorii, pedagogii, directorul si uneltele sale, ba chiar mai proletarele bucatarese si spalatorese care fura din greu mincarea si hainele baietasilor.
Ca si in alte rinduri, Radu Vancu va exagera “cultural”, vorbind de un “imperiu al raului edificat de adolescenti” ce i-ar aminti de Imparatul mustelor al lui Golding. Referinta nu se sustine nicicum, fiindca raul nu este aici ceva ce copiii construiesc, din cruzime proprie, ci, dimpotriva, ceva ce ei indura zi de zi si noapte de noapte. Iadul se naste pe verticala, de sus in jos, fiind creat si intretinut de corpul de “educatori”; iar pe orizontala personajelor chinuite se vad solidaritatea de victime si tovarasia de timida rezistenta. Cel mai rau si mai rebel dintre preadolescenti, Paulin, este o copie palida a maturilor “responsabili”, al caror comportament abject da celor mult-chinuiti, contrastiv, calitatea de personaje pozitive. Singurul chinuit de ei, timidul Damian, e o exceptie de masochism individual, nu o regula de sadism colectiv comparabil cu al trupelor de soldati-copii din Somalia…
Pina si pentru demonicul Paulin, exista o limita. Atractia sa pentru fetite si baieti mai mici il face sa-i ademeneasca in veceu si pe sub banci de clasa; insa perversiunile lui sint soft si netraumatizante. Ii va fi mai tirziu foarte rusine pentru ele si cind isi va intilni o fosta tovarasa de “joaca”, se va simti oribil. Dar va avea surpriza ca aceasta sa se declare, retrospectiv, fericita si sa-i sara in brate celui care i-a provocat, in caminul tuturor ororilor, senzatia de feminitate. In schimb, pedagogul Haxim (autorul grafiaza toate numele cu minuscule, de parca ar fi capatat o greata de majuscule goale) ori Sirca, “spaima federeului”, lasa in urma traume pentru o viata intreaga.
Autorul nu-si incarca volumul cu un discurs eticist
Nicolae Avram penduleaza, cu un montaj inteligent, intre un prezent al federeilor aflati la dispozitia educatorilor – un prezent optzecist – si unul postrevolutionar, in care aceleasi personaje sint vazute la alta virsta si intr-o libertate apasata inca de amintiri. Prezentul initial e mai dur, in structura reportericeasca in care este expus; dar prezentul, asa zicind, final se dovedeste dureros intr-un chip mai profund. Violenta scenelor vechi este reactualizata traumatic; memoria suferintelor indurate nu se mai poate sterge si reseta. Avem mai intii un tur si un amar turnir al povestilor, in Federeu: “noi sintem baietasii/cu capetele rase pina la singe//impreuna ne-am trait viata/impreuna am facut foamea/am plins am ris am iubit//dupa ce se da stingerea/in dormitor se face liniste/sunetul pasilor pedagogului haxim/sint singurii/care se aud pe culoarul rosu/cu miros de benzina//uneori cite unul incepe sa-si/spuna povestea in auzul tuturor” (federeii, I). Baietasii isi povestesc asadar ceea ce a trait fiecare pina a ajuns la oferlinat. In secventa a doua, de maturitate in libertate, cind doi dintre federei se vor intilni, ei isi vor aminti ceea ce au trait impreuna, in spatiul de claustrare “educationala”. Citatul e mai lung, dar necesar pentru a vedea tehnica retroproiectiva excelent stapinita de poetul bistritean: “dar sirca m-a nenorocit/suspina pobeda si mai da pe git un pahar//zice: odata niste batrini/pe care-i ajutam pe acasa m-au trimis/sa le cumpar din autogara tigari carpati/deodata ma trezesc cu sirca linga mine/ma, am crezut ca mor pe loc, asa de tare/m-am speriat cind l-am vazut, am crezut/ca-l vad pe dracul si dracu’ s-a facut://m-a dus la subsol unde era spalatoria/prima data mi-a dat sa halesc tigarile/una cite una le-am halit pe toate aprinse cu jar cu tot/de mi s-a umflat limba nu mai puteam/sa respir sa vorbesc/capul imi vijiia mi s-a facut rau am vomat/deschide gura cioara vopsita,/ia si minca sa te saturi de bagau/futu-ti dumnezeii ma-tii de tigan borit/il auzeam pe sirca ca bolboroseste/mi le indesa in gura si-mi tragea/cite un pumn in stomac//m-a lasat sa respir un pic/dupa care m-a prins de git mi-a tras un/genunchi in coaie de am vazut stele verzi//dupa care a dat in mine cu pumnii/si cu picioarele//a scos apoi o foarfeca m-a tuns ca pe puscariasi/m-a dus in sala de mese/sa ma vada toti copiii//ei, umilinta asta n-am putut s-o indur/fratele meu/sa ma vada toti copiii tuns ca pe ultimul criminal/de atunci mi-am lasat barba si parul lung/ca sa-mi acopar/rusinea/zice pobeda aprinzindu-si o tigara”.
De remarcat nu numai structura mixta, confesiv-reportericeasca, a textului si culoarea lui realista, ci si nuanta ruseasca. Indurind pe vremuri bataia, tortura fizica, Pobeda nu poate uita, totusi, mai ales rusinea – nu intimplator izolata intr-un vers, si anume in cel final din rememorarea personajului. Cam tot ceea ce va mai face dupa consumarea episodului va fi intr-o relatie cu umilinta traita atunci. Si in felul acesta, episodul nu e consumat, ci obsesiv retrait.
Pe de alta parte, autorul este suficient de subtil pentru a nu-si incarca volumul cu un discurs eticist subliniind abaterile, deviatiile, ticalosiile. Personajele vorbesc si isi amintesc unele de altele din interiorul unei experiente individuale si de grup, cu o libertate discursiva ce compenseaza vechile constringeri si cazne. Si, precum in situatiile cu vechi colegi de armata care se reintilnesc in civilie si isi amintesc cu nostalgie de mizeriile de cazarma si serviciu obligatoriu pentru Patrie (“Mai tii minte cind sergentul…? Dar atunci cind am spus in cor…? “), apare in Federeii o unda de poetizare a ororilor si de estetizare a violentei. Limbajul soios, de nereprodus, facind priza cu realitatea sordida, se vede dublat printr-unul “adaugat” care, ca in proza Hertei Muller, infasoara poetic brutalitatea scenei. Altfel spus, Nicolae Avram isi depoetizeaza in cod de realism prozastic versurile din Federeii, pentru ca apoi (sau chiar simultan) sa schimbe din nou codul, inervind liric proza neta si dura. In toiul unei scene tipice de violenta oarba, in care un educator chinuie un copil fara aparare, groaznicele injuraturi pedagogice sint deodata suspendate, printr-o punere in perspectiva poetica: “plingi, ma, plingi/mai spune haxim/pe limba sa/moarta”. Iar pe pagina urmatoare, interventia aceasta din afara, clar auctoriala, “tine” inca patru versuri, astfel incit modificarea codului sa fie perceptibila: “nu-i vorba de tristete/e doar tirsiitul sabotilor de lemn/pe scinteietoarele/pardoseli de piatra”.
Un poet adevarat
Daca federeii sint niste aurolaci avant la lettre, Nicolae Avram e un poet adevarat care sper sa fi iesit, de acum, la lumina recunoasterii critice si publice. Are forta, expresivitate neostentativa, curaj artistic in dislocarea cliseelor ce tind sa sufoce poezia si literatura. Si detine, dupa cum s-a putut vedea, stiinta constructiei unui poem si a unui volum intreg. Acesta de fata nu echivaleaza cu stringerea la un loc a unor texte disparate, eventual reusite, ci are o miza de proiect coerent si de ansamblu servit prin fiecare piesa.
Cit timp astfel de autori inca apar si se manifesta local, literatura noastra se improspateaza si se regenereaza. Cita vreme astfel de carti inca isi fac loc si isi gasesc drumul spre cititorii pe care-i merita cu prisosinta, viata de cronicar literar este foarte frumoasa.
Nicolae Avram, Federeii, colectia “Plantatii”,
Casa de Editura Max Blecher,
Bistrita, 2010