Acum, jumatate dintre filmele prezentate au venit de la Cluj, iar jumatate direct din strainatate, fiind premiere absolute. In aceasta perioada de tranzitie, festivalul merge pe trei directii: filme inspirate de celelalte arte; cele mai recente productii romanesti; filme-eveniment pentru publicul larg. Fiecare dintre sectiunile bine conturate a avut spectatorii sai.
Tablouri vii
O selectie de foarte buna calitate, in sectiunea filmelor inspirate din literatura, muzica, dans, teatru, arte vizuale, a facut ca sala Teatrului Gong sa se transforme timp de cinci zile in cel mai rafinat cinematograf pe care l-a avut vreodata Sibiul. Publicul, chiar daca nu intotdeauna foarte numeros, insa fidel si fascinat de fiecare film in parte, a putut urmari productii foarte noi, abia prezentate si in alte festivaluri internationale.
Desertul artei interzise (SUA, Uzbekistan, 2010; regia: Tchavdar Georgiev, Amanda Pope), primul film din programul festivalului, avea sa anunte faptul ca selectia este una excelenta. Documentarul spune povestea lui Igor Savitsky, cel care a creat Muzeul Nukus in desertul din Uzbekistan (mai exact in Karakalpakstan), salvind zeci de mii de picturi si desene ale unor artisti rusi oprimati, multi necunoscuti inainte. Un amalgam de exploziva culoare si negura apasatoare a anilor de oprimare politica, un documentar care te lasa, ca si pe realizatorul filmului atunci cind a pasit pentru prima oara in muzeul cu pricina, cu gura cascata. Un urias privilegiu a fost, apoi, vizionarea filmului Moara si crucea (Suedia, Polonia, 2011; regia: Lech Majewski), un film care nu face “decit” sa aduca la viata un tablou, tablou care nu e “decit” Drumul spre calvar al lui Bruegel cel Batrin. De la primele cadre, figuri ca decupate din tablourile lui Bruegel – tolaniti pe iarba, dansatori, copii ghidusi, femei cu privirea pierduta, morarul stind undeva deasupra tuturor, un dumnezeu in nori de faina. De-a lungul primei jumatati de ora nu se rosteste nici un cuvint, pinza freamata de viata si sunete. Sint asternute povestile dimprejurul povestii, Bruegel insusi (Rutger Hauer) sta in iarba si priveste pinza unui paianjen si stie ca asa va picta, ca un paianjen, geometric, precis. Incepe sa umple pinza gri, dominata de moara de pe stinca in care trosnesc rotile uriase de lemn, stie deja unde va pune copacul vietii si unde cercul negru al mortii, si cum isi va duce Iisus crucea, si ca nu i se va vedea chipul, si nu i se va vedea nici actorului de-a lungul intregului film. Imagini sfisietor de frumoase, uneori lungi cadre incremenite, tablouri vii in care auzi curgind timpul. Filmul a participat in acest an la mai multe prestigioase festivaluri de film din lume.
Alba ca Julieta
Dupa doua filme tragindu-si seva din zona picturii, a urmat unul strins legat de literatura. Sa nu ma parasesti (Marea Britanie, SUA, 2010; regia: Mark Romanek) este o ecranizare dupa romanul omonim al lui Kazuo Ishiguro. O paranteza aici despre fidelitatea publicului – dimineata, cind am intrat la acest film, l-am regasit pe un spectator in acelasi loc si in aceeasi pozitie ca la filmul din seara trecuta, de parca nu s-ar fi incumetat sa se desprinda de trupul festivalului. Iar pe ecran, aceeasi Charlotte Rampling din filmul de cu seara. Sa nu ma parasesti este povestea unor copii dintr-un soi de internat straniu. Se va dovedi ca sint de fapt clone, aduse pe lume cu un sigur scop: donarea de organe. Cind vor creste, vor trai foarte putin ca adulti: vor face o donatie, poate inca una. Dupa a treia, putini supravietuiesc. Povestea e sublima, nu e nici urma de nuante SF, este o poveste despre copilarie spusa cu nostalgia pierderii inocentei, despre iubire si neputinta, viata si limite, si despre spaima de lumea reala, unde tinerii risca sa-si intilneasca Posibilul, Originalul si moartea. Interpreti: Carey Mulligan, Andrew Garfield, Keira Knightley.
Iar apoi, filmul a facut un pas spre lumea dansului: Alba ca zapada (Franta, 2009). Balet contemporan, ultima creatie a coregrafului Angelin Preljocaj, cu costume create de Jean-Paul Gaultier si muzica lui Mahler. Alba ca zapada este repovestita in imagini vii si puternice, cu o accentuata dar rafinata tenta erotica, amintind de Romeo si Julieta prin cuplul tragic care sta, de asta data, in centrul povestii. Iar unde nu e muzica lui Mahler, e simfonia talpilor goale pe podea, sau a palmelor, o muzica a corpurilor care transforma si povestesc fiecare emotie, fiecare fraza a povestii e reconstruita in miscare. Tulburatoare aparitia balerinei-caprioare in padurea de mesteceni, desprins dintre aburi intunecati apare trupul ei, pieptul e dezgolit si intre sini e prinsa pe cureluse o inima rosie. Si absolut minunat un prelung moment de final, cel in care printul o gaseste pe Alba ca Zapada si danseaza vreme de zece minute infinite cu trupul ei crezut mort, un superb dans intre un viu si un neinsufletit.
Principiile unui portofel
Tot in aceasta sectiune, au mai rulat: Iesirea prin magazinul de suveniruri, exceptional documentar realizat de Banksy, misteriosul artist stradal, Poetul fericit, adorabil film despre un tinar poet care incearca sa traiasca din “poezia” unui fost stand de hot-dog transformat in stand de mincare vegetariana, Tata a facut filme erotice, un omagiu adus lui A.C. Stephen, cel mai important regizor de filme erotice, din Hollywood-ul anilor ‘60, precum si filme legate de muzica, proiectate in Music Pub, precum Strania poveste a lui Jim Morrison, povestita de Johnny Depp.
Dintre filmele care au rulat la Teatrul Gong, Principii de viata (Romania, 2010) s-a bucurat de publicul cel mai numeros si cel mai expansiv. Filmul regizat de Constantin Popescu, dupa un scenariu de Razvan Radulescu si Alex Baciu, cu Vlad Ivanov in rol principal, a avut sala plina, s-a ris si s-a aplaudat la final intr-o frenetica atmosfera festivaliera.
Dupa Portretul luptatorului la tinerete, Constantin Popescu reuseste un film foarte bun, decupind cu precizie din mica mare istorie a vietii cotidiene. Vlad Ivanov face un rol de zile mari, interpretind un om al zilelor noastre, la prima vedere un om obisnuit, de fapt un badaran obisnuit, dintre cei care au “ca oricine” o masina, isi face si-o vilisoara, are si familie, ba are chiar doua familii, fosta si actuala, un baiat cu prima sotie (adolescent), un altul cu a doua (bebelus). Genul de priceput care se baga in toate, cu buna voie si cu bunavointa, care are pentru orice situatie un sfat, un principiu, sta cu ochii si cu gura pe muncitorii care fac vila, vorbeste cu vinzatorii, se baga in fata la ghiseul de la banca “doar ca sa intrebe”, isi abureste clientii de la tipografia unde lucreaza, “sarut-mina” in fata, “vita” in spate, iar cu fiul cel mare, un adolescent, face pe smecherul, dar nu reuseste decit sa fie penibil si, in cele din urma, ingrozitor de dominator si de agresiv. Se agita pentru plecarea la mare, la Albena, a doua zi dimineata, dar apar probleme peste probleme, o nesfirsita zarva din nimic, practic urmarim o zi in care omul se-nvirte ca titirezul, agitindu-i pe toti, distrugind totul din nimic. Foarte amuzanta infiltrarea discreta, ca figuranti, a unor artisti cunoscuti, ici-colo, prin film.
Piata Mare, cucerita de public
Daca la Teatrul Gong si Music Pub au rulat filme bijuterie, Piata Mare a gazduit filmele destinate publicului larg. Spectatorii au venit intr-un numar urias la proiectiile din fiecare seara. Recordul a fost inregistrat la comedia Ursul, road-movie-ul regizat de Dan Chisu, proiectie precedata de concertul lui Goran Bregovic. Piata Mare a fost arhiplina, iar organizarea impecabila a facut ca fiecare dintre miile de spectatori sa prinda, dupa concert, si un loc pe scaun, in fata ecranului de 10 pe 18 metri. Daca pe strazile Sibiului se vorbea a doua zi despre TIFF, se vorbea despre Ursul (“Ce-am mai ris! “) si Bregovic.
Tot in Piata Mare au rulat, in deschiderea festivalului, Verii (Spania, 2010), iar in inchidere Drumul de intoarcere (SUA, 2010), in premiera in Romania, cu Dragos Bucur, Colin Farrell, Ed Harris, Alexandru Potocean. Directorul TIFF, Tudor Giurgiu, s-a declarat incintat de caldura publicului sibian de la proiectiile in aer liber.
Directie. Diferit, Promitator
Dupa ce a poposit la Sibiu pentru prima oara in 2007, intr-o varianta restrinsa, desfasurata simultan cu festivalul de la Cluj, TIFF isi construieste acum o noua identitate. Deja, de la aceasta a cincea editie sibiana, TIFF s-a transformat imens si a aratat cu precizie ce doreste sa devina: o imbratisare a artelor.
Filmele romanesti si cele dedicate publicului larg isi au deja asigurate spectatorii. Cele din sectiunea filmelor inspirate din celelalte arte, absolut minunate, inca au un public restrins, dar fidel, care stie sa faca alegeri si stie la ce sa se astepte de la fiecare film.
Ramine ca festivalul sa reuseasca, in privinta acestei sectiuni, sa puna Sibiul pe harta cultural-turistica nationala si internationala, sa faca spectatorii sa vina ca intr-o vacanta in fosta Capitala Culturala Europeana anume pentru TIFF, asa cum vin pentru Festivalul International de Teatru sau pentru Astra Film Fest.
Daca va continua pe directia conturata in acest an, noul festival ce se naste din TIFF Sibiu va fi mai mult decit isi poate dori orice iubitor al filmului, si-al artelor in general.