– Fragment –
Pe 17 martie 1950, in cladirea tribunalului de pe strada Negru Voda nr. 3 din Bucuresti se desfasura, cu usile inchise, procesul a cinci banditi, in frunte cu Bruno Matei, tinar roman intors din Italia cu scopuri dusmanoase, in urma unei educatii fasciste pe care organele de ancheta o dovedisera fara urma de dubiu.
Acuzatiile nu mai erau de mult surprinzatoare pentru Bruno. Le cunostea inca din ziua primului interogatoriu, cel din sediul Ministerului de Interne. Anchetatorul cu fata blinda, cum i se paruse la inceput, i le adusese la cunostinta rind pe rind. Acuzatii mult mai numeroase si mai inspaimintatoare chiar decit cele cu care avea sa se confrunte la proces, caci intre timp, dupa mai bine de-un an petrecut in fosta Inchisoare militara nr. 1 din Dealul Arsenalului, de pe strada Uranus, multe dintre invinuirile de la inceput se stersesera. Sau macar ar fi trebuit sa se stearga, de vreme ce raspunsurile inocente, complet naive deseori, ale lui Bruno reusisera sa-i scoata din sarite pina si pe anchetatori, care se lamurisera, uneori cu voce tare, chiar in fata lui, ca tinarul venit din Italia n-avea habar de lucrurile pe care ei se straduiau sa-l convinga ca le comisese.
Inainte de proces, Bruno acceptase totusi invinuirea de complot impotriva statului. Actionase alaturi de cei patru fosti studenti ai sai, dintre care doi, Mihai Rotaru si Octavian Padina, fusesera dovediti ca membri ai Fratiilor de Cruce. Si macar despre acestia n-ar fi crezut nimeni, niciodata, ca din banditi se transformasera, pret de citeva intilniri intinse pe durata a mai bine de sase luni, in niste iubitori si minuitori de papusi. Dupa perioada de ancheta, nici macar Bruno nu mai credea sau nu mai voia sa creada asta. Si, pentru ca nu mai credea sau nu mai voia sa creada, semnase la un moment dat, acceptind sa scrie cuvint cu cuvint dupa dictare, o declaratie din care reiesea ca organizatia pe care-o crease in apartamentul sau inchiriat viza daca nu rasturnarea regimului, macar subrezirea lui, prin raspindirea de idei contrarevolutionare cu ajutorul unor manifeste, scrieri si al altor materiale reactionare.
Era un compromis mic, asa i se paruse, in comparatie cu alte declaratii ce i se pusesera in fata de-a lungul vremii, foi gata scrise in care apareau multe nume necunoscute, dar si altele pe care le cunostea din anii petrecuti in teatru, precum Lena Constante, Harry Brauner, Elena si Lucretiu Patrascanu. Chiar batut si amenintat, nu putuse semna acele foi. Mai intii pentru ca, in timpul interogatoriilor, nu stiuse ce sa raspunda. Ar fi fost gata, in citeva rinduri, sa si inventeze lucruri, numai pentru a scapa, numai pentru a se intoarce in celula. Dar pina si lucrurile inventate trebuiau sa aiba o baza de pornire, una reala, pe care Bruno n-o putuse gasi in amintirile sale de dupa intoarcerea in tara. Un al doilea motiv pentru care nu semnase foile, apoi, era recunostinta pe care si-o pastra pentru Elena Patrascanu si, desi nu-l intilnise niciodata, pentru sotul ei. Isi daduse seama ca orice ar fi recunoscut prin propria semnatura s-ar fi adaugat la acuzele aduse binefacatorilor lui, pe care ii banuia in continuare arestati. Asa ca, dincolo de propria inocenta, avusese grija sa se fereasca de orice trimitere catre familia Patrascanu, oricit de nevinovata ar fi putut parea.
In dimineata de dupa primul interogatoriu, in timp ce era transportat cu un Jeep catre un alt centru, asa cum barbatul de la Ministerul de Interne il informase, Bruno a incercat sa-si mute gindurile de la ceea ce avea sa urmeze, concentrindu-se asupra drumului. Isi inchipuise ca va fi dus, asa cum auzise inainte ca se intimplase cu altii, in una dintre inchisorile din apropierea Bucurestiului, poate Vacaresti, poate Jilava, poate chiar Tirgsor, nume pe care le auzise soptite in ultimele luni si care, probabil tocmai din cauza tonului pe care erau rostite, il ingrozeau. Cind insa, in fata cladirii noului Teatru Municipal, Jeep-ul a cotit-o pe Podul Izvor de peste Dimbovita, trecind apoi pe linga constructia aceea impozanta, frumoasa, ce adapostea Arhivele Statului, pentru a urca pe Dealul Arsenalului, Bruno a rasuflat cumva usurat. Stia deja ca se indreptau spre cazarmile Armatei, acolo trebuia sa fie “centrul” care-l inspaimintase intr-atit – iar faptul ca era situat tot in Bucuresti, inca intr-un loc destul de familiar lui, l-a facut sa se simta oarecum protejat. Nu se putea intimpla nimic rau aici, asa a gindit sau macar asa a simtit, nimic dramatic, nimic infricosator.
In primele zile, aceasta siguranta pe care-o capatase pe drumul catre inchisoarea de caramida nu i-a fost tulburata nici macar de colegul sau de celula, un barbat de treizeci si patru de ani din Tirgoviste, fost legionar, cum avea sa afle mai apoi, care, imediat dupa deschiderea usii, se pusese cu fata la perete, cu spatele catre el si gardian, neindraznind sa priveasca inspre ei. Abia dupa iesirea gardianului, omul s-a intors, cu o privire inca speriata, rugindu-l, inainte de orice altceva, sa-i spuna ce inchisoare e asta. I-a povestit apoi, in orele ce au urmat, cum fusese bagat intr-o masina, legat la ochi si transportat pina aici – banuise de la bun inceput ca era o inchisoare din Bucuresti, mai intii pentru ca drumul cu masina nu fusese foarte lung, si apoi pentru ca auzise zgomotul orasului, iar in una dintre zilele trecute, cind il scosesera pentru o jumatate de ora intr-un tarc, la aer, desi n-avea voie sa vorbeasca si nici macar sa ridice ochii, privise pe sub sprincene si vazuse turlele unei biserici.
Abia dupa o saptamina, timp in care Bruno s-a obisnuit sa respecte indicatiile primite de la bun inceput, anume ca in timpul zilei sa stea permanent pe taburet sau in picioare, cu fata la vizeta pentru a putea fi vazut de gardian in cazul in care acesta se interesa de cei din celula, unul dintre paznicii sai, altul decit cel care-l adusese aici, l-a scos din incaperea aceea care, asa cum era ea, incepuse totusi sa contribuie la sentimentul sau de siguranta, tocmai prin faptul ca, in afara privirilor aruncate prin vizeta, a orelor de masa si a celor doua vizite pe zi, dimineata si seara, cind atit el, cit si colegul de celula erau dusi la toaleta, cu ochelari negri pe ochi, nimeni nu-i deranja. Bruno a inceput sa creada chiar ca avea sa stea aici, in celula, poate citeva saptamini, poate in cel mai rau caz citeva luni, iar apoi cineva, unul dintre gardieni ori chiar anchetatorul din cladirea Ministerului de Interne, avea sa intre, sa-i spuna numele, sa-i comunice ca ancheta a ajuns la final, iar nevinovatia lui a fost dovedita si sa-l elibereze. Eventual chiar cu niste scuze.
Desi abia trecuse ora prinzului, in acea a opta zi a sederii sale la Uranus, pentru ca din privirile gardianului si-a dat seama ca nu era asta ziua eliberarii visate, Bruno si-a inchipuit ca urma sa-l duca la toaleta, cu atit mai mult cu cit ii acoperise ochii cu acei ochelari negri, cu sticla mata, pe care-i cunostea deja atit de bine. Din celula a fost scos insa numai el, ceea ce l-a facut, pentru citeva clipe macar, sa se gindeasca din nou la eliberare. Numai ca, dupa citiva pasi pe diverse culoare, au intrat intr-o alta incapere, una in care, dupa ce ochelarii i-au fost indepartati, s-a trezit in fata unui barbat fara uniforma, dar pe care gardianul l-a salutat cu mult respect inainte de a iesi.
Dupa doua ore poate, care lui i s-au parut insa fara sfirsit, Bruno Matei s-a intors in celula tremurind, cu ochii inlacrimati inca iesiti din orbite, cu sentimentul de siguranta spulberat pina la ultima ramasita, cu disperarea adunata din nou in git, pina la sufocare, simtindu-si oasele spatelui si ale pieptului incalecate precum crengile unui copac ravasit de furtuna, incilcite, rupte, agatate intre ele. Caci discutia cu acest al doilea anchetator din viata lui se sfirsise dupa primele citeva minute, dupa primele citeva impotriviri, dupa primele citeva negari. Se sfirsise sub pumnii grei ai omului, care-l trintisera la podea, urmati apoi de picioare, de lovituri date cu sete, cu ura, lovituri sporite de fiecare oftat, geamat sau tipat pe care Bruno nu si-l putuse reprima. Iar cind incepuse sa plinga, cind durerea se transformase-n rugaminti, anchetatorul il intorsese cu fata-n sus si, urcindu-se cu genunchii pe cosul pieptului sau, il intrebase, aproape firesc, aproape omenesc, daca totusi nu simte nevoia acum sa-si marturiseasca crimele. Asigurindu-l totodata ca, daca n-o va face acum, o va face miine, poimiine, raspoimiine, intr-o zi de-acum si pina la sfirsitul vesniciei sau pina la sfirsitul lui, al lui Bruno Matei, bandit care se gindise ca-si poate bate joc de un intreg popor si de regimul democratic care eliberase tara de nenorociti ca el.
In serile urmatoare, dupa fiecare revenire din camera de interogatoriu in celula lui, se ruga lui Dumnezeu. Acelui Dumnezeu de care nu mai fusese interesat din copilarie, de-atunci cind, in casa bunicilor sai, cei care-l crescusera pina la gimnaziu, doica lui, fata batrina din sat, il punea de multe ori sa se aseze in genunchi alaturi de ea, in rugaciuni fierbinti, pentru a cere ajutor, intr-un cor soptit, femeie si copil, impotriva Babei Samca si a ostirii sale de moroi, care, in spaimele doicii, erau vinovati de toate mortile celor tineri din satul bunicilor, venind in noptile cu luna mare din podurile unor case sau de prin negurile paduricei de la hotar. Pentru Bruno, nici macar atunci Dumnezeu nu capatase chip, fusese complet subjugat de Baba Samca – si numai ochii ei rosii, miscindu-se precum doua felinare batute de vint, si parul rar si lung, pina la pamint, il faceau sa bolboroseasca in cor rugamintile catre singura fiinta, fie ea si nevazuta, fara trasaturi, care putea alunga amenintarea.
Baba Samca, pe care bunicii lui o alungasera la un moment dat, alaturi de doica, atunci cind spaimele copilului nu mai putusera fi tinute-n friu de fata batrina din casa lor, aparuse insa, sub chip diferit, caci tot de la doica invatase despre puterea acelei vietati mai aspre decit diavolul insusi de a-si schimba infatisarea dupa dorinta, aici, in Penitenciarul Uranus. Chiar daca anii de pina acum o trecusera, in mintea lui Bruno, pe tarimurile unor legende prostesti, zidurile aspre ale celulei o reinviasera. Poate fara ochi rosii, ca niste felinare, poate fara par despletit, curgind pina la pamint. Dar, in mod clar, marcindu-si prezenta printr-o spaima la fel de mare ca in copilarie, trimitindu-si rasuflarea amenintatoare dincolo de usa grea a celulei, pentru a-l inconjura pe Bruno, pentru a-l otravi.
Si, odata cu Baba Samca, ii reinviase nevoia de-a se adresa acelei fiinte necunoscute, dar capabila sa alunge duhurile. O comunicare purtata mai degraba in gind, in pat, cu buze abia miscate. Cu rugaminti punctuale. Bruno ii cerea lui Dumnezeu ca anchetatorul sa-i puna intrebari carora sa le poata da raspuns. Ii cerea ca anchetatorul sa-l chestioneze despre tatal lui, despre fuga acestuia din Romania – putea sa recunoasca pina si ca acesta nu fusese patriot. Ii cerea sa fie intrebat despre mama lui, desi nu prea avea ce sa spuna despre ea, sau sa fie intrebat despre bunicii din partea mamei, era pregatit sa admita ca fusesera exploatatori, nu s-ar fi ferit acum nici sa-i povesteasca anchetatorului cum, in Salerno, acestia-l sfatuisera pe tatal sau sa le ofere mici daruri soldatilor germani, nazistilor germani, adica pachete cu carne de vita, cu carne de porc, cu alte produse pe care “Macellerie Pignatelli” le comercializau in sudul Italiei. Ar fi recunoscut, daca intrebarile ar fi mers intr-acolo, ca el insusi, intors in Romania, nu cumparase niciodata, absolut niciodata inainte de ziua in care fusese dat afara de la Teatrul “Tandarica”, ziarul Scinteia. Nu s-ar fi dat deoparte nici chiar sa minta despre el insusi, dar sa minta putin, sa minta, de pilda, ca a plins in urma cu mai bine de-un an, atunci cind Regele Mihai si-a anuntat abdicarea, desi in realitate pe el lucrul asta nu-l prea afectase, nu-l interesa mai deloc politica si nici nu stia intr-atit de multe despre rege incit sa sufere cu adevarat, ar fi putut sa minta, si era sigur ca ar fi jucat bine minciuna, ca inainte de a pleca in Italia simpatizase cu taranistii sau cu liberalii, desi pe-atunci era inca un copil.
Ar fi putut sa spuna asemenea lucruri. Dar anchetatorul, acelasi zi de zi, saptamina de saptamina, indiferent la forta cu care Dumnezeul invocat de Bruno incerca sa-i schimbe intrebarile, se incapatina in incercarile de a afla de la el cu totul altceva. Voia sa stie in ce fel l-ar fi putut ajuta Bruno Matei pe Lucretiu Patrascanu sa fuga din tara. Voia sa stie apoi ce legaturi erau intre grupul legionar pe care-l crease in propriul apartament si familia Patrascanu. Voia sa i se spuna cu cit il platise tatal lui, burghez tradator, pe fostul ministru pentru a-i inlesni angajarea fiului sau spion in Romania. Toate intrebarile pe care i le adresa erau legate fie de Patrascanu, fie de studentii legionari Mihai Rotaru si Octavian Padina, care deja il recunoscusera pe el, Bruno Matei, drept cap al organizatiei, fie erau intrebari in care cele doua idei fixe ale barbatului ce-l interoga se impleteau. Iar tinarul marionetist nu stia, pur si simplu, ce sa raspunda. Caci niciodata n-auzise despre intentiile lui Lucretiu Patrascanu de a parasi tara, nici macar despre ale sotiei acestuia, care ii fusese totusi colega. Niciodata nu-i intrebase pe studentii sai despre trecutul lor politic, pentru simplul motiv ca nici nu-i trecuse prin minte ca ar fi putut sa fie legionari. Niciodata nu se gindise macar ca tatal lui ar fi putut sa-l plateasca pe fostul ministru pentru angajarea sa in Romania, la Teatrul “Tandarica”. Nici una dintre aceste intrebari ale anchetatorului nu-si gasea un raspuns in mintea lui, cu atit mai putin un raspuns pe care l-ar fi putut rosti.
Dupa doua luni si mai bine, adus la rindu-i de la interogatoriu, colegul sau de celula s-a asezat pe taburet, cu fata la vizeta, si-a inceput sa plinga in hohote, bolborosind despre fratele sau si facindu-l pe Bruno sa inteleaga abia dupa multe minute ca a cedat si a semnat o declaratie. Una in care fratele cu nume pe care vorbele biiguite printre lacrimi il faceau greu inteligibil, devenea sef al unui cuib legionar din care, in realitate, nu facuse niciodata parte. In afara compatimirii, in afara plinsetelor infundate ale colegului sau de celula, plinsete care s-au intins peste noapte, nu aceea a fost ziua hotaritoare pentru Bruno, ci urmatoarea. Mai exact, dimineata urmatoare, cea in care gardianul l-a scos din celula pe tirgovistean si, in locul sau, doar citeva clipe mai tirziu, a fost impins un alt anchetat. Iar inainte de-a iesi, gardianul i-a facut cu ochiul lui Bruno, a rinjit si i-a spus:
— Vezi? Cei care-si marturisesc pacatele scapa de necaz. Nu scrie-n Biblia voastra, ‘tu-va muma-n cur de legionari, ca adevarul va va face liberi?
In acea zi, Bruno s-a inchis in sine, n-a schimbat nici macar un cuvint cu noul coleg de celula. Tirziu in noapte, lungit in pat, cu miinile la vedere si cu fata spre usa celulei, asa cum adormea de obicei, de asta data insa fara a fi capabil sa doarma, s-a simtit altfel. Plin de forta, cu sperante pe care le uitase de multa vreme. A doua zi, la interogatoriu, minciunile mici pe care le-ar fi putut spune, dar n-avusese inca ocazia, aveau sa se transforme in minciuni mari, care sa se constituie in raspunsuri fara dubii la intrebarile anchetatorului. Pina la urma, si-a spus Bruno in noaptea aceea, si ei, studentii sai, recunoscusera ca erau legionari, mai mult, declarasera ca el, profesorul lor, crease acel grup tocmai pentru a lupta impotriva regimului. Deci ce alt rau ar fi putut sa le faca? Daca minciuna oferita drept adevar avea sa-l faca liber, atunci pretul era extrem de mic.
CARTEA
Trecutul lui Bruno Matei, marionetist nascut in Romania, avind insa origini italiene, este o enigma pentru el insusi. In urma unui accident, despre care nu stie prea multe, doua decenii din propria viata ii sint straine. Ne aflam in anul 1959, unul in care prietenii sint altceva decit par, lumea e altceva decit pare. Insa protagonistul traieste linistit in “raiul” pe care, in lipsa memoriei, nu-l poate compara cu altceva, alaturi de marioneta sa, Vasilache. Pas cu pas, cititorului i se releva, in paralel cu viata protagonistului de la finele “obsedantului deceniu”, cealalta lume, aceea reala. Una in care va descoperi si se va lasa purtat, alaturi de personajul central, in patru inchisori comuniste, Penitenciarul Uranus din Bucuresti, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul Galati si Penitenciarul Iasi. Eliberarea lui Bruno din acestei inchisori nu incheie insa povestea. Alaturi de tovarasul Bojin si de Eliza, doua personaje care-l insotesc permanent pe protagonist, misterul din viata sa trecuta se impleteste cu altul nou, a carui rezolvare schimba perspectiva asupra istoriei personale a lui Bruno Matei.
AUTORUL
Lucian Dan Teodorovici este coordonator al colectiei “Ego. Proza” a Editurii Polirom si senior editor al saptaminalului “Suplimentul de cultura”. Intre 2002 si 2006, a fost redactor-sef al Editurii Polirom. Intre 2005 si 2008 a fost coscenarist, alaturi de Florin Lazarescu, al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje si un film documentar, toate premiate si finantate de Centrul National al Cinematografiei. Volume publicate: Cu putin timp inaintea coboririi extraterestrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999; ed. a II-a, Editura Polirom, 2005); Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana (povestiri, Editura Fundatiei “Constantin Brancusi”, 2000); Circul nostru va prezinta: (roman, Editura Polirom, 2002/2007); Atunci i-am ars doua palme (povestiri, Editura Polirom, 2004), Celelalte povesti de dragoste (povestiri, Polirom, 2009). Coautor, impreuna cu Dan Lungu si Catalin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Romaneasca, 2008). Coordonator, impreuna cu Dan Lungu, al volumului Str. Revolutiei nr. 89 (Editura Polirom, 2009). Coautor, impreuna cu Florin Lazarescu si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula, aparut in Franta (Editions Non Lieu, 2007) si in curs de aparitie in Spania (El Nadir, 2012). Volumul Atunci i-am ars doua palme a aparut in Germania (Pop Verlag, 2009); romanul Circul nostru va prezinta: a fost tradus si publicat in S.U.A. (Dalkey Archive, 2009), Ungaria (L’Harmattan Könyvkiado, 2009), Italia (Aisara Edizioni, 2011) si Spania (El Nadir, 2011); de asemenea, volumul Celelalte povesti de dragoste este in curs de aparitie in Italia (Aisara Edizioni, 2011). Prozele sale au fost publicate in numeroase reviste si antologii din Romania, Ungaria, Polonia, Croatia, Franta, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc. Cea mai recenta aparitie, in Best European Fiction 2011 (S.U.A.), a atras semnalari elogioase in publicatii importante precum “The New York Times” sau “The Guardian”. Mai multe detalii, pe site-ul autorului: www.teodorovici.ro.