– Fragment –
St. Cyprian era o scoala costisitoare si snoaba, care era pe cale sa devina si mai snoaba si, banuiesc, si mai costisitoare. Scoala privata cu care avea legaturi speciale era Harrow, dar pe vremea mea majoritatea baietilor mergeau la Eton. Cei mai multi dintre ei erau copii de oameni bogati, dar in general erau bogatii nearistocrati, genul de oameni care traiesc in case imense, inconjurate de gradini mari, in Bournemouth sau Richmond si care au masini si majordomi, dar nu si domenii la tara. Existau aici si citiva elevi exotici – citiva pusti sud-americani, fii de baroni argentinieni ai vitelor, unul sau doi rusi si chiar un print siamez sau care era numit print.
Sambo avea doua mari ambitii. Una era sa atraga la scoala baieti cu ranguri nobiliare, iar cealalta sa pregateasca elevi care sa cistige burse la scoli private si in primul rind la Eton. Spre sfirsitul perioadei petrecute de mine acolo a reusit sa puna mina pe doi baieti cu rang nobiliar englezesc autentic. Mi-aduc aminte ca unul din ei era o fiinta mica si nenorocita, aproape albinoasa, care batea cimpii. Privea in sus cu ochi miopi peste un nas lung, la capatul caruia parea sa tremure intotdeauna o picatura de roua. Sambo rostea intotdeauna rangul acestor baieti atunci cind vorbea despre ei cu altcineva, iar in primele citeva zile chiar li s-a adresat direct cu “lordul cutare”. Se intelege de la sine ca gasea modalitati de a atrage atentia asupra lor atunci cind scoala era prezentata vreunui vizitator. Mi-aduc aminte ca o data baiatul acela mic si blond era sa se inece la cina, iar un firicel de muci ii curgea din nas in farfurie intr-un mod oribil la vedere. Oricarei alte persoane mai putin importante i s-ar fi spus ca e un monstru mic si murdar si ar fi fost imediat data afara din incapere, dar Sambo si Flip doar au ris, in ideea ca “asa sint baietii”.
Toti baietii foarte bogati erau mai mult sau mai putin favorizati fatis. Scoala mai pastra inca un aer vag de “academie privata” victoriana, cu elevi care stateau in pensiune, iar mai tirziu, cind am citit despre tipul acesta de scoala la Thackeray, am vazut imediat asemanarea. Baietii bogati primeau lapte si biscuiti la mijlocul diminetii, li se predau lectii de calarie o data sau de doua ori pe saptamina, Flip era ca o mama cu ei si le spunea pe numele mic si, mai presus de toate, nu erau niciodata batuti cu batul. In afara sud-americanilor, ale caror familii erau la o distanta linistitoare, ma indoiesc ca Sambo a batut vreodata un baiat al carui parinte sa aiba un venit anual de peste doua mii de lire. Dar uneori era dispus sa sacrifice profitul financiar in favoarea prestigiului academic. Uneori, prin aranjamente speciale, primea cu taxe mult mai mici cite un baiat care parea sa aiba sanse sa cistige burse si astfel sa aduca prestigiu scolii. Chiar eu venisem la St. Cyprian in atari conditii, altfel parintii mei nu si-ar fi permis sa ma dea la o scoala atit de costisitoare.
La inceput nu am inteles ca eram primit cu o taxa mai mica. De-abia cind aveam vreo unsprezece ani Flip si Sambo au inceput sa-mi scoata ochii cu asta. In primii doi sau trei ani am trecut prin obisnuitul malaxor educational. Apoi, la putin timp dupa ce am inceput cu greaca (latina se preda de la opt ani si greaca de la zece), am trecut in clasa de bursieri, la care limbile clasice le preda in principal chiar Sambo. De-a lungul unei perioade de doi sau trei ani, baietii cu bursa au fost indopati cu invatatura la fel de cinic cum se indoapa gisca de Craciun. Si ce invatatura! Procedura care face ca viitoarea cariera a unui baiat talentat sa depinda de un examen dur, dat la doisprezece sau treisprezece ani, e in cel mai bun caz malefica, dar se pare ca exista scoli pregatitoare care trimit elevi la Eton, Winchester etc. fara sa-i invete sa judece totul din perspectiva notelor. La St. Cyprian intregul proces era de fapt o pregatire pentru un fel de inselatorie. Sarcina ta era sa inveti exact acele lucruri care sa-i dea examinatorului impresia ca stii mai mult decit stii de fapt si, pe cit posibil, sa eviti sa-ti impovarezi creierul cu orice altceva. Subiectele care nu contau la examen, cum ar fi geografia, erau neglijate aproape complet, matematica era si ea neglijata daca erai un “clasicist”, stiinte naturale nu se predau nicidecum – erau atit de dispretuite, incit pina si interesul fata de istoria naturala era descurajat – si pina si cartile pe care erai incurajat sa le citesti in timpul liber erau alese cu gindul la “lucrarea la engleza”. Contau in primul rind latina sau greaca, principalele materii scolare, dar pina si ele erau predate deliberat intr-un mod insipid si nerational. De exemplu, nu am citit niciodata nici o singura carte intreaga a vreunui autor grec sau latin. Citeam doar pasaje scurte, alese deoarece erau genul de texte ce puteau sa pice la examen ca “traducere la prima vedere”. Cam pe parcusul ultimului an, inainte sa plecam la bursa, ne petreceam majoritatea timpului parcurgind lucrarile de examen pentru bursa din anii precedenti. Sambo avea teancuri de astfel de lucrari de la toate scolile private importante. Dar cel mai scandalos era felul cum se preda istoria.
Pe vremea aceea exista o absurditate care se numea “Concursul de Istorie Harrow”, o competitie anuala in care intrau multe scoli pregatitoare. Era o traditie ca St. Cyprian sa il cistige in fiecare an, cum era si normal, pentru ca furaseram toate lucrarile ce fusesera scrise de cind incepuse concursul, iar setul de intrebari posibile nu era inepuizabil. Erau genul de intrebari idioate la care se raspundea turnind rapid un nume sau un citat. Cine le-a jefuit pe sotiile begilor? Cine a fost decapitat pe o barca? Cine i-a prins pe liberali scaldindu-se si a fugit cu hainele lor? Aproape toata educatia noastra istorica era la nivelul acesta. Istoria era o serie de fapte disparate si ininteligibile, dar importante – dintr-un motiv care nu ne-a fost explicat niciodata –, cu fraze rasunatoare atasate de ele. Disraeli a adus o pace cu onoare. Clive a fost uluit de moderatia lui. Pitt a apelat la Lumea Noua ca sa refaca echilibrul celei Vechi. Si-apoi datele si tehnicile de memorare! (Stiati, de exemplu, ca initialele frazei “Matusa mea a fost negresa; uite casa ei in spatele hambarului” sint si initialele bataliilor din Razboiul Rozelor?) Flip, care “lua” clasele cele mai avansate la istorie, se delecta cu genul acesta de lucruri. Imi amintesc orgii de date in toata regula, la care baietii mai doritori topaiau in banci, nerabdatori sa tipe raspunsul corect si in acelasi timp fara sa simta cel mai mic interes fata de semnificatia evenimentelor pe care le numeau.
— 1587?
— Masacrul de Sfintul Bartolomeu!
— 1707?
— Moartea lui Aurangzeb!
— 1713?
— Tratatul de la Utrecht!
— 1773?
— Partida de ceai din Boston!
— 1520?
— Ah, Mama, va rog, Mama…
— Va rog, Mama, va rog, Mama! Lasati-ma pe mine sa spun, Mama!
— Bine! 1520?
— Intilnirea dintre Henric al XVIII-lea si Francisc I!
Si asa mai departe.
Dar istoria si alte subiecte secundare asemanatoare erau destul de distractive. La “clasice” intervenea adevarata presiune. Privind in urma, imi dau seama ca atunci am lucrat mai intens decit am facut-o mai apoi oricind altcindva, si totusi la vremea aceea nu mi s-a parut niciodata posibil sa fac cu adevarat eforturile cerute. Stateam in jurul mesei lungi si lucitoare, facuta dintr-un lemn tare, de o culoare stinsa, in timp ce Sambo ne indemna, ne ameninta, ne sfatuia, uneori glumind, foarte rar laudind, dar intotdeauna imboldindu-ne incontinuu mintea, pentru a o mentine la nivelul de concentrare potrivit, asa cum tii pe cineva treaz intepindu-l cu acul.
— Hai, chiulangiu mic ce esti! Hai, baietel lenes si bun de nimic! Problema cu tine e ca esti lenes de mori. Maninci prea mult, de-aia. Hapai portii enorme si cind vii aici, esti pe jumatate adormit. Hai, pune osul la treaba! Nu gindesti! Creierul tau nu transpira.
Te ciocanea in cap cu creionul lui de argint, care in amintirea mea pare de marimea unei banane si care cu siguranta era destul de mare ca sa-ti faca un cucui, te tragea de parul scurt din jurul urechilor sau, uneori, baga piciorul sub masa si te lovea in tibie. In unele zile nimic nu parea sa mearga cum trebuie, dupa care urma:
— Asa? Bine. Stiu ce vrei. O cauti cu luminarea de azi-dimineata. Vino, chiulangiu mic si inutil ce esti. Vino in birou.
Apoi trosc-trosc-trosc, dupa care te intorceai cu dungi rosii si usturatoare – in ultimii ani Sambo renuntase la cravasa in favoarea unui baston subtire de ratan, care durea mult mai tare – si te asezai din nou la lucru. Asta nu se intimpla foarte des, dar imi amintesc ca am fost scos nu doar o data din camera in mijlocul unei propozitii in latina, am primit o bataie si apoi pur si simplu am continuat imediat cu aceeasi propozitie. E o greseala sa crezi ca astfel de metode nu functioneaza. Functioneaza foarte bine pentru scopul lor. De fapt ma indoiesc ca educatia clasica a putut sau poate sa aiba vreodata succes in absenta pedepsei corporale. Baietii insisi credeau in eficienta ei. Aveam un baiat pe nume Beacham, nu prea inteligent, dar care, in mod evident, avea nevoie acuta de o bursa. Sambo il mina spre acest scop cu biciul, asa cum faci cu un cal care se poticneste. S-a dus la Uppingham pentru bursa si s-a intors stiind ca o daduse in bara, iar peste o zi sau doua a primit o bataie drastica pentru lene. “As vrea sa fi primit bataia asta inainte sa merg la examen”, a spus el trist – o observatie care mie mi s-a parut demna de dispret, dar pe care am inteles-o perfect.
Baietii din categoria bursierilor nu erau toti tratati la fel. Daca baiatul era fiul unor parinti bogati, pentru care reducerea de taxe nu era foarte importanta, Sambo il stimula intr-o maniera relativ parinteasca: cu glume, ghionturi in coaste si uneori, poate, chiar lovindu-l cu creionul in cap, dar fara tras de par si batai cu batul. Baietii saraci, dar “isteti”, erau cei care aveau de suferit. Creierele noastre erau niste mine de aur in care el bagase bani, iar din noi trebuiau stoarse dividendele. Cu mult inainte ca eu sa pricep natura relatiei mele financiare cu Sambo, mi se daduse de inteles ca nu eram pe picior de egalitate cu majoritatea celorlalti baieti. De fapt in scoala noastra existau trei caste. Era minoritatea cu origini aristocratice si cea a milionarilor, erau copiii bogatilor obisnuiti din suburbie, care alcatuiau grosul scolii, si mai erau citiva subordonati ca mine insumi, fii de preoti, de functionari civili din India, de vaduve sarace si asa mai departe. Acesti baieti mai saraci erau descurajati sa se apuce de “facultative” precum tirul sau timplaria si erau umiliti din cauza hainelor si a bunurilor de slaba calitate. Eu, de exemplu, nu am reusit niciodata sa primesc o bita de crichet, deoarece “parintii tai nu si-ar permite asa ceva”. Aceasta propozitie m-a urmarit de-a lungul tuturor anilor de scoala. La St. Cyprian nu ni se permitea sa pastram banii cu care veneam, ci trebuia sa “ii predam” in prima zi a semestrului, iar apoi ni se permitea din cind in cind sa-i cheltuim sub supraveghere. Eu si alti baieti de aceeasi conditie eram impiedicati mereu sa cumparam jucarii scumpe, cum ar fi modelele de aeroplane, chiar daca aveam suficienti bani in cont. In special Flip parea sa urmareasca in mod constient sa induca o perspectiva umila baietilor mai saraci. “Ti se pare ca asta e genul de obiect pe care un baiat ca tine ar trebui sa si-l cumpere? “ imi amintesc ca i-a spus ea cuiva – si a spus-o in fata intregii scoli. “Stii ca n-o sa cresti in puf, nu-i asa? Parintii tai nu sint bogati. Trebuie sa inveti sa fii rezonabil. Nu incerca sa-ti depasesti statutul! “ Mai erau si banii de buzunar saptaminali, pe care ii primeam in dulciuri, distribuite de Flip de pe o masa mare. Milionarii aveau sase penny pe saptamina, dar suma normala era de trei penny. Eu si inca unul sau doi colegi nu primeam decit de doi penny. Parintii mei nu lasasera astfel de indicatii, iar pentru ei economisirea unui penny pe saptamina nu avea cum sa conteze. Era un semn al statutului. Inca si mai rele erau detaliile tortului de ziua de nastere. Se obisnuia ca fiecare baiat sa primeasca de ziua lui un tort mare, cu glazura si cu luminari, care era impartit la ceai intregii scoli. Era oferit in mod automat si era pus pe nota de plata a parintilor. Eu nu am primit niciodata un astfel de tort, desi parintii mei ar fi platit imediat pentru el. An dupa an, fara sa indraznesc vreodata sa intreb, speram amarit ca de data asta o sa apara un tort. O data sau de doua ori chiar le-am declarat tovarasilor mei ca acum chiar o sa primesc un tort. Apoi venea ora ceaiului si nu aparea nici un tort, fapt ce nu ma facea mai popular.
Foarte devreme mi-a fost inculcata si ideea ca nu am nici o sansa la un viitor decent daca nu cistig o bursa la o scoala privata. Fie imi cistigam bursa, fie trebuia sa abandonez scoala la paisprezece ani si sa devin, cu expresia preferata a lui Sambo, “un functionaras de patruzeci de lire pe an”. In conditiile date, era normal sa-l cred. La St. Cyprian faptul ca daca nu mergeai la o scoala privata “buna” (si doar vreo cincisprezece scoli intrau in aceasta categorie), erai distrus pe viata se considera de la sine inteles. Nu e usor sa transmiti unei persoane mature senzatia aceea de incordare si imbarbatare de dinaintea unei lupte teribile si hotaritoare, pe masura ce data examenului se apropia pe furis: unsprezece ani, doisprezece ani, treisprezece ani, anul fatal! Pe parcursul a vreo doi ani nu cred sa fi existat vreo zi in care examenul sa-mi iasa din minte. Aparea invariabil in rugaciunile mele si de fiecare data cind ramineam cu partea mai mare din iades, gaseam o potcoava, ma aplecam de sapte ori in fata lunii noi sau reuseam sa trec printr-o poarta a dorintei fara sa-i ating marginile, dorinta pe care o cistigasem facind asta se indrepta intotdeauna spre acel examen. Si totusi, in mod curios, eram in egala masura chinuit de un impuls aproape irezistibil de a nu invata. Existau zile in care sufletul meu era scirbit de truda care ma astepta si atunci stateam timp ca un animal in fata celor mai banale probleme. Nici in vacante nu puteam invata. Unii dintre baietii cu burse primeau meditatii suplimentare din partea unui anumit domn Batchelor, un barbat placut si foarte paros, care purta costume neingrijite si traia intr-o “vizuina” de burlac tipica – pereti tapetati cu carti, miros complesitor de tutun – undeva in oras. In timpul vacantelor domnul Batchelor obisnuia sa ne trimita fragmente din autori latini pe care sa le traducem, iar noi ar fi trebuit sa-i trimitem un teanc de hirtii o data pe saptamina. Nu stiu de ce, dar nu am putut sa fac asta. Stateam cu hirtia alba si dictionarul negru de latina zacind pe masa, constiinta ca neglijez o sarcina clara imi otravea timpul liber, dar, cumva, nu ma puteam apuca de treaba, iar la sfirsitul vacantei nu apucam sa-i trimit domnului Batchelor decit cincizeci sau o suta de rinduri. Desigur, unul dintre motive era ca Sambo si batul lui erau departe. Dar si in timpul scolii treceam prin perioade de lene si prostratie, in care ma scufundam tot mai adinc in dizgratie si chiar simteam un fel de sfidare slaba si smiorcaitoare, deplin constient de vina mea si totusi fara sa pot sau fara sa vreau – nu eram sigur care dintre ele – sa fac mai mult. Atunci Sambo si Flip trimiteau dupa mine – si de data asta nu era nici un fel de bataie cu batul.
AUTORUL
George Orwell (pseudonimul literar si jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a nascut in 1903 in India si a murit de tuberculoza, la Londra, in 1950. Orwell a studiat la Eton intre 1917 si 1921, publicind in diferitele reviste ale colegiului, iar intre 1922 si 1927 s-a angajat in cadrul Politiei Imperiale Indiene din Birmania, experienta pe care a reconstituit-o mai tirziu in romanul Zile birmaneze (1934; Editura Polirom, 2003). Prima sa carte, Fluierind a paguba prin Paris si Londra (1933), este o relatare emotionanta si mai ales comica a celor citiva ani de saracie autoimpusa pe care i-a trait dupa ce s-a intors in Europa. Printre romanele sale din anii 1930 se numara O fata de preot (1935; Editura Polirom, 2011), Aspidistra sa traiasca! (1936; Editura Polirom, 2009) si O gura de aer (1939; Editura Polirom, 2010), dar adevarata recunoastere i-au adus-o alte doua proze-reportaj: Drumul catre Wigan Pier (1937), despre viata la limita saraciei a minerilor dintr-un orasel din Lancashire, si Omagiu Cataloniei (1938; Editura Polirom, 2009), despre propria sa experienta din timpul Razboiului Civil din Spania. Intre 1943 si 1945, ca director literar la “Tribune”, a publicat numeroase articole literare si politice, colaborind in acelasi timp la “Observer” si la “Manchester Evening News”. Fabula politica Ferma Animalelor (1945; Editura Polirom, 2002) si distopia O mie noua sute optzeci si patru (1949; Editura Polirom, 2002) sint cele mai populare romane ale lui Orwell si au fost traduse in intreaga lume. In anul 2010 Editura Polirom a publicat in traducere o editie ingrijita de Peter Davison a Jurnalelor lui Orwell.
CARTEA
Volumul Carti sau tigari include o serie de eseuri si texte publicistice in care autorul britanic abordeaza, cu bine-cunoscuta sa incisivitate si umorul lui subtil, teme mai mult sau mai putin grave. Interesul redus pentru lectura al oamenilor obisnuiti (comentat in textul cu titlul explicit Carti sau tigari), atmosfera mizera dintr-un spital frantuzesc interbelic, zbaterile ridicole ale unui cronicar de carte sau slaba reactie a scriitorilor occidentali fata de starea literaturii din Uniunea Sovietica sint doar citeva din subiectele abordate de Orwell intr-un demers in care dimensiunea etica e dublata de talentul jurnalistic si literar al acestui mare prozator din secolul XX.