Niste mii bune de oameni au sesizat atmosfera mediteraneana din jurul lor doar in circuitul Sala Palatului-Ateneu-Opera Nationala Bucuresti-Sala Radio-Teatrul National Bucuresti. Au plecat de la un concert pentru a ajunge la altul si au confundat aerul cald si uscat care le trecea pe la urechi cu masuri din Simfonia Fantastica de Berlioz, din Concertul pentru violoncel si orchestra de Schumann, din Rapsodia I de Enescu sau din Evgheni Oneghin de Ceaikovski. Au numarat zilele saptaminii nu in functie de numele lor, ci de prezentele fiecareia: ieri Christian Zacharias la Ateneu, miine Gennady Rozhdestvensky la Sala Palatului, alaltaieri Gigi Caciuleanu la TNB. Au memorat emotii, aplauze, fiori, dezamagiri, confirmari, nedumeriri, beatitudini pina la orele mici ale noptii si au asteptat ca ceasurile pina la amiaza sa le puna in ordine, pentru a o lua din nou de la capat. Timp de 25 de zile, aceste mii bune de oameni si-au pus viata intre paranteze si s-au lasat condusi, exclusiv, de muzica. Asa arata luna septembrie, din doi in doi ani, si pentru mine.
Cite 4 in 12 ore
Am fost, asa cum am mai scris deja, fugarit si grabit. Spectatorul din mine s-a zdrelit de frustrare. Nu i-am vazut deloc pe Valeri Gergiev, Daniel Barenboim, Vasily Petrenko, Gidon Kremer & Kremerata Baltika, Yefim Bronfman, Horia Andreescu, Nicola Benedetti, Ian Bostridge, Angelika Kirchschlager, Gigi Caciuleanu, Tamar Iveri si Marius Brenciu, Alexei Volodin, Viniciu Moroianu, David Garrett, Dan Grigore sau Han-Na Chang. Nu am vazut-o, helas!, din nou, pe Helene Grimaud. Am furat minute, inceputuri, finaluri sau bis-uri cu Residentie Orkest Haga, Christian Badea, Israel Philarmonic Orchestra, Zubin Mehta, Vadim Repin, Orchestra dell’Accademia di Santa Cecilia, Antonio Pappano, Denis Matsuev, Orchestre National de France si Daniele Gatti.
M-am bucurat ca un evadat pe care l-a lovit norocul de London Symphony Orchestra, Nikolaj Znaider, Wiener Philarmoniker, Franz Welser-Möst, Camerata Salzburg, Cristian Mandeal, Katia si Marielle Labeque, Venice Baroque Orchestra, Il Complesso Barocco, Ann Hallenberg, Orchestra of the Age of Enlightment, Trevor Pinnock, Filarmonica “George Enescu”, Viktoria Postnikova, Gennady Rozhdestvensky, Gulbenkian Symphony Orchestra, Lawrence Foster, Ton Koopman, Amsterdam Baroque Orchestra & Choir, Orchestre de Chambre de Lausanne, Christian Zacharias, Antonio Meneses, Johan Botha, Petra Lang, Emily Magee, Saint Martin in the Fields si Murray Perahia. Jurnalistul din mine a exultat cind a obtinut 3 minute in plus peste cele aprobate oficial de Vadim Repin, cind Ton Koopman s-a minunat ca o televiziune de stat dedica spatiu de emisie unor portrete de muzicieni straini, cind surorile Labeque i-au desenat caricaturi pe hirtie, cind Lawrence Foster i-a semnat un CD, cind Daniele Gatti s-a apucat sa ii descifreze fascinatia muzicii lui Mahler, cind Nicolaj Znaider a dorit sa se intinda la povesti mult peste ora interviului, cind Helene Grimaud i-a revelat, o data in plus, magia.
Scindarea sau, dimpotriva, colarea ipostazelor de impatimit (de muzica si de meserie) parca nu mi-a fost niciodata mai clara ca la aceasta editie, cu numarul XX, a Festivalului “Enescu”. Asa am putut sa le gust pe amindoua, in fiecare zi cu simturi proaspete. Fericirii zecilor de minute de parteneriat conversational cu unii dintre cei mai importanti muzicieni ai lumii ii atasez catifeaua degetelor lui Saleem Abboud Ashkar in Concertul nr. 1 pentru pian si orchestra de Beethoven, senzatia de miraj cinematografic din Ivan cel Groaznic de Prokofiev cu Rozhdestvensky, Orchestra si Corul Filarmonicii noastre, inceputul valurit si saturat al lui Denis Matsuev in Concertul nr. 2 pentru pian si orchestra de Rachmaninov, finalul ornamentat ca un covor oriental al Sheherezadei lui Rimsky-Korsakov in varianta Pappano-Santa Cecilia, austerul si sublimul Adagietto din Simfonia nr. 5 de Mahler cu Mehta & Israel Philarmonic, albeata de var si catedrala a Requiem-ului mozartian propus de Koopman si muzicienii sai din Amsterdam, policromia truculenta din Ucenicul vrajitor de Paul Dukas cu Daniele Gatti si Orchestra Nationala a Frantei, reveria inaripata a bis-ului din Spartacus de Aram Khachaturian cu Orchestra Gulbenkian din Lisabona, condusa de Lawrence Foster. Putin, veti spune pe buna dreptate, pentru 25 de zile de festival, in care recitalurile, concertele si spectacolele s-au inlantuit uneori si 4 in 12 ore.
Mult pentru un om care a facut din noapte zi, care si-a mutat biroul in loji, holuri de hotel sau parcuri, care a incercat sa fie… aproape ubicuu si care, la final, priveste in urma si se bucura de privilegiul de a fi experimentat inca o editie de festival asa cum stie mai bine: jumatate jurnalist, jumatate meloman, pasionat pe de-a-ntregul.