Toposul nu se rezuma doar la pivnita medievala cu despartituri transformate in separeuri fara usa, fara cortina; nu include numai scena inghesuita sub calciiul unui zid; n-are in compozitie nici macar o picatura din lichidele baute sau vomitate; si nu se dizolva in aerul dens, precum fumul tuturor tigarilor arse de spectatori sau artisti. Club A inseamna, simplu, oamenii care au trecut pe acolo, unii plini de speranta ca vor fi “auziti”, altii doar sa inspire oxigenul artei inalte, confectionate ad-hoc de inspiratii momentului.
Importanta lui in istoria rockului romanesc este indiscutabila, o stie chiar si-un copil. Ca termen de comparatie, nu-i gasesc echivalent decit in celebrul Marquee Club din Londra. Tot asa cum, in anii ‘60 ai secolului trecut, nici o trupa engleza nu facea valuri daca nu era aclamata la Marquee, nici o trupa romaneasca nu putea ridica pretentia la un afis propriu, daca nu dadea “proba de microfon” (chiar si cu microfonie!) la Club A. Cartea lui Doru “Rocker” Ionescu – Club A. 42 de ani. Muzica tineretii tale, Editura Casa de pariuri literare, 2011, asta demonstreaza, desi pare a nu-si propune.
Un adevarat compendiu al muzicii rock de la noi
De fapt, cele aproximativ 400 de pagini alcatuiesc un adevarat compendiu al muzicii rock de la noi, de prin 1969 pina vara trecuta. Am scris “de prin 1969”, deoarece istoria majoritatii trupelor coboara dincolo de anul respectiv, cind a fost infiintat oficial Clubul A. Doru Ionescu este de multi ani redactor la departamentul muzical din TVR. Vocatia lui pentru rock s-a combinat, in chip neasteptat, cu pasiunea pentru arhivistica multimedia. Ceea ce a reusit sa puna in spatiul alocat emisiunilor sale rockeristice – numite Remix, Underground, Pop Cultura sau Timpul chitarelor – este o pagina de istorie culturala curata. Fara nici un dubiu. Spun asta cu mintea limpede si credinta nezdruncinata ca istoria unei tari, a unui spatiu de convietuire multicultural cum a fost si inca e Romania, trebuie sa fie consemnata si cu aceste aspecte aparent futile. Pentru ca muzica rock s-a dovedit, de-a lungul a treizeci de ani, o fintina izbavitoare pentru tot atitea leaturi de nascuti in partea gresita a lumii. Unii consumatori culturali post-decembristi cred ca rockul a fost o supapa bine manevrata de regim. Supapa o fi fost, de manipulat, mai greu. Fiecare component al oricarei trupe depune marturie ca regimul s-a straduit din rasputeri sa inabuse (iar cu Cenaclul Flacara sa tina sub control, cu biciul si zaharelul) “miscarea” rock. Stradanie la fel de eficienta precum aranjatul particulelor browniene cu matura!
Altfel, distractie la moda cu raspindire egala in mediile elitiste si-n lumea muncitoreasca, in orase mari, in centre studentesti, dar (am scris-o de nenumarate ori) si-n sate neelectrificate, rockul n-a fost chiar un mod de viata pentru cei devotati lui. De ce, cred ca nu trebuie sa uitam niciodata si s-o spunem mereu, pentru ca este valabil si azi. Atunci actiona cenzura politica, cu destule scapari neplanificate, dovezi de prostie; azi cenzura este asa-zis economica. Atunci se aplica la rock, fiindca era o forma libera de exprimare publica, posibil oricind sa rabufneasca in fata unui stadion arhiplin. Azi… Dar sa revin la carte.
Cartea se alcatuieste ca de la sine din marturisirile rockerilor, unele spumoase, altele precise. Doru Ionescu se rezuma sa consemneze, punctind rar si lejer. Regretul cititorului (rocker sau nu) e nemilos: Doru a consemnat prea putin!