Genul acesta de activitate aduce profit, de vreme ce se practica, iar pentru cei care au (de) cheltuit sume frumoase pe ceea ce le-a placut cindva, satisfactii greu de inteles pentru cei din jur (daca nu sint persoane cu preocupari asemanatoare). Exista o curiozitate naturala ce impinge omul sa afle amanunte despre cine e faimos, important, „vedeta“. Acesta sa fie motorul ce impinge industria audio la cote incredibile pina si pentru actorii implicati? E relevanta o declaratie a lui Nick Mason, tobosarul lui Pink Floyd. Recunostea cu stupoare ca nici el, nici coechipierii n-au crezut in valoarea comerciala a exercitiilor premergatoare versiunii finale a oricarui titlu. Cine sa cumpere asa ceva? isi tot zicea, pina cind s-a trezit iesind dintr-un magazin cu box-setul de 8 CD-uri continind toate variantele ramase pe banda la inregistrarea unui album de John Coltrane. Si-atunci a inteles.
Sint irockuperabil
Muzica rock are fanii despartiti de curentele consacrate, de moda predominanta intr-o anume perioada. Nu toti asculta orice, nu multi dintre „fanaticii“ de azi au intelegere (de educatie, ce sa mai zic!) fata de cei de ieri, „fanatici“ si ei la tineretea lor. Putini pricep, destui au curiozitati momentane, mirari de adolescenta chiar la batrinete s.a.m.d. Nu-mi fac iluzia ca eu ma enumar intre exceptii. De exemplu, nu pot suporta mai mult de 2-3 piese de pe un album celebru in epoca, ba situat chiar pe locul secund intr-un clasament „greatest“ – Pet Sound, al trupei Beach Boys. Anul trecut tocmai s-au re-editat sesiunile dedicate proiectului Smile, cu aprecieri entuziaste din partea celor care „traiesc“ muzica rock. Probabil am ceva lipsa la „das sein“, fiindca nu mi-a „intrat“ nici un sunet in urechi, nu m-a incintat nici un zimbet! In schimb, am apreciat la superlativ, si nu ma pot detasa (de unde si banuiala ca sint irockuperabil) de magia Rush – Moving Pictures, albumul din 1981, re-masterizat la cea mai buna calitate in surround, un blu-ray pe care il consider model obligatoriu. Au esuat incercind ceva asemanator „baietii destepti“ care maninca pe urma muzicii Pink Floyd. In schimb, modest si fara publicitate, Steven Wilson a elaborat alte patru remixuri excelente (2 King Crimson, unul Caravan, unul Jethro Tull), pe linga discul propriu, Grace for Drwoning. Acesta e numarul unu pe lista mea de noutati. Apoi, in ordine intimplatoare: Megadeth – 13; Yes – Fly From Here; Johnny Winter – Roots; Tedeschi Trucks Band – Revelator; Tom Waits – Bad As Me; Alice Cooper – Welcome 2 My Nightmare; Candy Kane – Sister Vagabond; Warren Haynes – Man in Motion; Bjork – Biophilia; Opeth – Heritage; Dream Theater – A Dramatic Turns of Events; Etta James – The Dreamer (unde se aude o preluare blues a emblematicei Welcome to the Jungle!); George Thorogood – 2110 South Michigan Avenue; Leslie West – Unusual Suspects; Joe Bonamassa – Dust Bowl…
Si o aparitie editoriala
Pot continua, dar imi dau seama ca lista se sfirseste acolo unde se termina preferintele proprii si nu va coincide cu a niciunuia dintre ascultatori/cititori. Ar fi curata inconstienta sa pretind asta. Ma opresc, nu inainte de-a consemna ca pe lista cu „ai nostri“ pot aseza doar o aparitie editoriala: cartea lui Doru Ionescu – Club A 40 de ani. Evenimente remarcabile se anunta pentru 2012. Le vom consemna la timp.