Un sat decazut, in urma tavalugului comunist care traseaza sosele si repozitioneaza centre de interes (pseudo-economice), e izolat de ploi interminabile, ca o insula, ca fructul unui arbore cu tulpinile putrezind in potopul biblic. De fapt, in paradigma incapatoare a romanului distopic, Ploile amare simte nevoia unui declansator care, initial, pare natural. Deluviul prinde in acelasi loc atit Tipuri, Masti, cit si Implanturi, personaje aduse de navala apelor: invatatorul ostracizat, medicul tinut in loc de propria ratare si de un cancer tinut secret, un laborant-asistent misterios, imposibil de asezat pe hirtia unei cronici (o barza antipatica, interesata de orice altceva decit de propria meserie anosta, care tinde sa-si infiga ciocul in treburile murdare ale celorlalti). Imi displace comparatia din cauza elementului sud-american, insa insula lui Alexandru Vlad e un soi de Macondo comunist, trecut de colectivizare, ajuns in zona unei prime relaxari a terorii, iar magia e una care gliseaza in plan secund, tocmai pentru ca va fi, capitol de capitol, disecata fara de mila… De fapt, magia este doar sugerata, tine de atmosfera si se naste din ea, totodata. Nu exista evenimente pe care le poti incadra clar magicului, ci doar aluzii ce vin la pachet cu propriile infirmari.
Un roman polifonic
Romanul lui Alexandru Vlad, unul apocaliptic in esenta, nu are personaj principal. Evita insa si expresionismul caracterologic. Atit tinarul Pamfile, „internul“ lipsit de busola care se incurca cu nevasta inca tinara a gazdei (un, de altfel, personaj-nod al prozei), sexul lor nocturn, pigmentat de respiratia inocenta a copiilor de alaturi, cit si Alexandru, capul comunist al satului, cu atit mai cap in lipsa oricarui contact de la judet (si a oricarei vizite de la Centru care sa necesite gazduire in Cabana, locul bintuit de vomele si copulatiile simbolice ale comitetelor si comitiilor de la Centru), tipul inselat, au parte de aceeasi nemiloasa atentie a prozatorului. Ironia lui „rupe“ orice conventie. Am simtit cu atita pregnanta mina unui scriitor matur, care-mi dirija lectura, incit a trebuit sa ma indepartez sistematic pentru a patrunde mecanismele. Alexandru Vlad scrie un roman polifonic, un stil indirect liber care bintuie o aceeasi sala a oglinzilor, ascunde un eveniment trecut despre care arunca indicii stravezii, apoi isi ascunde urmele in desisul unei proze ce pare ivita din luxurianta deluviana a subiectului. De altfel, un subiect imens, cum e acela al pierderii virginitatii, se pierde intre alte subiecte ale cartii, o planeta plina de labirinturi in subsol. Chiar si personajele absolut secundare, cum ar fi sotia medicului suferind de cancer, purtatorul subtil de drama, asistentul Kat, cel pasionat de diverse lucruri primejdioase, cum ar fi adincimea apei inconjuratoare ce pare sa creasca, desi scade, toate au parte de un tratament dur si egal din partea romanului.
Personajul Alexandru, incornoratul, e cel care asigura, prin analepse, continuitatea narativa: el e cel ce organizeaza, in prezent, digul construit din saci de nisip, facut cu si impotriva satului pe care-l momeste cu alcool si tigari stocate de la centru, el e cel care, chiar si indirect, sta la originea Crimei. Crima dezvaluita de ape, caci ele nu doar acopera, iar asta o stim atit de la Graham Swift, cit si de la Stefan Banulescu…
Piesa Comunismului, asezata pe o scena in toata gloria ei
Un roman extrem de complex, parca scris pentru a umple orice gol posibil. De la sex la tradare, crima, comunisti, sistem concentrationar, pierderea credintei, spirit nationalist de doi bani… Ploile amare inseamna exces, insa, spre deosebire de excesul romanesc romanesc, acesta se citeste cap-coada cu (nomina odiosa) sufletul la gura! Da, pentru ca, in fond, suflet nu prea are (ma refer la sufletul exhibat de un prozator neexperimentat), miscarea personajelor fiind condusa din umbra spre un deznodamint tragic, rezultat al crimei originare. Greu de sesizat initial, insa un personaj simbolic ce revine mereu cu forta, e paznicul de noapte, cel care inventeaza (sau nu) bufnite-spion, omul care stie tot, dupa pas, rasuflare sau tacere… Paznicul e un scriitor, inchide ochii, gusta linistea, cunoaste absentele mai bine decit vorbirea. Cind il provoci, cu o sticla, fumeaza si iti ofera povesti: important e cum asimilezi aceasta locvacitate.
Ceea ce face Alexandru Vlad e sa aseze, pe o scena, Piesa Comunismului, in toata gloria ei. Ambitios, veti spune, insa ii reuseste. Nenumaratele acte, numaratele personaje (toate reliefate indeajuns pentru a intelege ca mai mult ar fi peste limita, iar mai putin ar fi caricatura) care joaca pe scena noroioasa a unei tari alungate de Dumnezeu: nu exista aici un simbolism evident (iar atunci cind e evident e atit de evident incit scoate pina si schematismul din scena), ci o desfasurare de forte precum o armata invadatoare: vine peste tine, insa nu sterge tarimul invadat, il colonizeaza.
Bineinteles ca cercul poate fi rupt: el se dovedeste rupt chiar din centru – toata lumea profita de „serviciile“ tiganusului (Ingerasul), cel ce stie drumul in afara cercului. Iarasi ca in Macondo… Dar nu, paralela e fortata in defavoarea lui Marquez. Aici, desi pe alocuri protagonistul e un pseudo-intelectual, iar viata lui lipsita de sens devine, in teritoriu romanesc, o ancheta, the turn of the screw va fi, dupa 2-3 piste gresit indicate, }iganusul, cel ce ajunge dincolo, dar care si stie adevarul.
Neobosit si uimitor talentul lui Alexandru Vlad de a trimite cititorul pe piste false: cind crezi ca e realism magic, e naturalism, cind crezi ca e roman psihologic, te trezesti in plin realism, cind e realism-socialist… e citat, cind e proza concentrationara… e auto-flagelare… Greu de spus ce fel de roman e, la prima vedere s-ar incadra la roman-rural, insa ambitiile lui Vlad sint enorme (pe buna dreptate!, la naiba cu rima interioara), si sint puse pe seama multimii de personaje care populeaza un areal fantastic insa… atit de central-european pe alocuri, atit de socialist-asiatic in altele. Pina si Curva satului, cea aflata in gura tuturor, isi primeste doza sa de complexitate…
Scriam, acum ceva timp, destul de riscant (asa cum fac, din pacate) despre ultimul roman al lui Lucian Dan Teodorovici. Il numeam, fara de indoiala, romanul anului 2011. Dupa Ploile amare, ii retrag lui Lucian postamentul de sub picioare si imi spun ca exista, in panteonul personal, doua mari romane cistigatoare in anul trecut. Iar vocile rele imi recomanda Marta Petreu… se stie ca triumviratul e productiv!
Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, 2011