Coreanul stabilit in Lumea Noua a lepadat smokingul tinutelor obligatorii din marile filarmonici ale mapamondului si a adoptat un stil vestimentar personalizat, mai degraba potrivit pentru petrecerile private cu tineri rebeli: kimonouri, tricouri multicolore, pantaloni trei sferturi, cizme de motard, esarfe si multe alte accesorii. Inclusiv manusi din matase, teoretic contraindicate, dar in cazul lui potrivite, caci nu-i afecteaza dexteritatea in apasatul corzilor si minuitul arcusului la Guarnierul personal. Tunsoarea e punk, timple rase, creasta colorata viu in acord cromatic cu hainele, machiajul e gothic, emo ori de clovn. Pe pagina web personala, se afla motto-ul lui Hahn Bin: The world´s a circus. Own your inner clown!, explicitind oarecum tipul acesta de revolta la regulile sociale. Credoul sau artistic mai cuprinde convingerea in renasterea muzicii clasice, concretizata in efortul de a o apropia in orice chip de orice public. Printre altele, printr-o infatisare scenica precum cea descrisa mai sus. Dar si prin relocare din spatiile traditionale, conservatoare si imprastierea in muzee, galerii de arta, show-uri de moda. Virtuozitatea interpretativa e asezonata cu un mic spectacol care asociaza elemente vizuale superbelor acorduri din partituri, transformind concertul intr-un performance. Nimic neobisnuit pentru un artist care se reclama de la Maria Callas, Andy Warhol, Robert Wilson si Laurie Anderson. La numai 23 de ani, Hahn Bin a cucerit globul, imprumutindu-si chipul pentru copertele publicatiilor glossy si imprastiind emotie pe toate continentele!
Imaginea si atitudinea scenica, elemente de marketing personal
Dintr-o alta generatie, mai matura, Nigel Kennedy e tot un excentric, facind pionierat ca nonconformist al concertisticii. Nascut intr-o familie de muzicieni, Nigel a studiat la cele mai pretentioase scoli din lume, afirmindu-si rapid stilul indraznet si evidentiindu-se deopotriva prin talent si prin dorinta de a se abate de la linia canonica. O face deliberat, nu numai prin frizura adolescentina, accent – zic unii, inventat – si vestimentatie – mult mai cuminte decit a lui Hahn Bin, dar la fel de neobisnuita –, ci si prin abordarile repertoriale, sustinind remixat in registru clasic suite din compozitiile lui Jimmy Hendrix si ale formatiei The Doors.
In exemplele de mai sus, pe linga talentul, creativitatea si histrionismul instrumentistilor, ceea ce mai conteaza e carisma. Imaginea si atitudinea scenica pe care si le-au creat, nu la sfatul agentilor de presa, ci pentru ca asa simt, devin elemente de marketing personal. Si tot talentul, creativitatea, histrionismul si carisma trebuie aduse in discutie si cind, in fata unei orchestre, la pupitru urca personalitati puternice care nu ezita sa utilizeze noi mijloace de a conduce ansamblul. Exista dirijori care aproape danseaza in timpul concertului, altii la care mimica este la fel de importanta precum gestica, altii care nu se sfiesc sa se intoarca si inspre public, indicindu-i cind si in ce tempo sa aplaude, de pilda. Herbert von Karajan dirija mai tot timpul cu ochii inchisi, semn ca in muzica ascultarea e esentiala, iar imaginile pe care le naste sint interioare. Au fost situatii in cursul carora maestrul nu misca deloc bagheta, cind ghida partidele de instrumente exclusiv prin intermediul mimicii. Karl Kleibert dirija insa cu tot corpul, prin miscari ample, inclusiv ale picioarelor, maniera determinind presa sa-i asocieze atributul “haios”. Nu mai putin inedita in acest club, ce pare exclusiv al barbatilor, e o dirijoare! Australianca Simone Young este singura prezenta feminina dintr-un clasament scurt al genului. Young e prima doamna din istoria indelungata a Filarmonicii din Viena, care a supus orchestra in noiembrie 2005.
Atitudinea scrobita atasata incintelor de concerte e parasita, iata, de artisti pentru care spectacolul a ajuns la acelasi nivel de importanta precum calitatea interpretarii. Nu de dragul iesirii din rind, ci pentru a se apropia cit mai mult de public, destinatarul final al oricarei manifestari spirituale.