– Fragment –
Caminul avea trei corpuri dispuse in jurul curtii interioare. Lespezi vechi de piatra tocita pe toata suprafata de incinta, o scara exterioara pe la colt spre etaj, palierul ca o loja de teatru deasupra curtii, multe geamuri si usi insirate pe toata lungimea, si sus, si jos. Cu tot aspectul de santier, cladirea somnola in pustietatea insorita a dupa-amiezii. Era ciudat: toate lucrarile pareau sa se fi intrerupt brusc, de citeva minute. M-am uitat zadarnic in jur sa vad vreo miscare. Ca si copiii, muncitorii de pe santier disparusera misterios, fara urma. Un robinet fusese insa uitat in graba neinchis si prin capatul furtunului, tocmai in marginea curtii, tisnea inca o suvita de apa, iar de la betoniera se carase cu roaba mortar nu demult. Ramasese drept dovada o dira proaspata si laptoasa prelinsa pina la prag, iar directoarea, care mergea in fata noastra, se feri, ocoli, ca sa nu-si murdareasca bocancii.
Dupa citiva pasi, in mijlocul curtii, Alin se opri si directoarea il imita. Era o invitatie de a contempla peisajul.
Deocamdata, ce trebuia sa vad in exteriorul cladirii erau schelele si o parte din fatada proaspat retencuita, gramezile de moloz risipite peste tot. Camioanele aduse pina aici, sus, sfarimasera cu rotile rondurile vechi de flori, dar asta trebuie sa fi fost de mult caci in santurile cu pamint reavan intre timp rasarise iarba. Tot vechi, sub cerul liber, erau si doua stive uriase. Deoparte fusese adunat metalul: citeva zeci de paturi de fier cu plasa de sirma rupte in bucati si acum mincate de rugina, burlanele vechi, ruginite si ele, tevi, chiuvete de fonta… Separat, erau aruncate la gramada un numar incredibil de saltele din care se revarsa umplutura de vata murdara ca niste intestine dintr-un abdomen. Toate fusesera cladite cindva gospodareste intr-o ordine oarecare, se revarsasera apoi in timpul furtunilor verii, al rafalelor de ploaie si din nou fusesera strinse cit de cit la gramada dupa aceea. Acum, arsita uscata le zbicea iarasi si un miros invaluitor, ascutit, de urina umplea spatiul ingust si pustiu al unghiului pe care-l formau laturile cladirii. Cred ca mirosul stagna, cum stau, ca prinsi cu clei, norii pe firmament in zilele calme. Pentru ca douazeci de metri mai incolo, dupa o poarta de fotbal din tevi metalice, pe care fusese intinsa o mocheta proaspat spalata, si dupa niste sirme cu cearsafuri, tot scoase la uscat, ca niste pinze de corabie, erau iarasi parcul, tufisurile netunse, salbaticite, arborii imbatriniti, verdele curat (mi l-am imaginat si pur, de-o puritate sticloasa, compacta) al clorofilei.
— Cind o sa faceti interviul, doamna directoare o sa-ti povesteasca despre cum am facut rost de materiale, spuse Alin si se intoarse actoriceste spre cea despre care-mi vorbea. Sa-i spun cum fura oamenii materiale de pe santiere si ni le dau noua? Pare incredibil, nu?
Din dosul lentilelor negre nu se vazu daca femeia gusta acest fel de a glumi. Isi arata in schimb acelasi zimbet rece de aur.
— Ne ajuta si catolicii din Anglia si avem si un austriac de la Crucea Rosie.
Alin Sirbu nu-mi pomenise nimic de toate astea, dar nici nu-l intrebasem, pentru ca nu ma interesa. Acum sari insa prompt.
— I-am zis.
Si ma lua de brat:
— Hai sa vezi.
„Ajutoarele“ erau depozitate intr-o incapere de la parter, transformata provizoriu in magazie, unde erau tinute sub cheie si pazite ca ochii din cap. Trebuia sa-mi fie aratate ca un trofeu si directoarea o lua inainte. De ce pazite? Pentru ca, daca se fura, am sfeclit-o, spuse, de data asta grav, Alin Sirbu, dar fara sa lamureasca cine ar putea fi hotii. Incaperea mare, ferecata cu doi drugi de fier incrucisati, cu lacate mari, chinezesti, dar si cu o usa de fier peste cea obisnuita, de lemn si cu geamurile zabrelite, era, intr-adevar, ticsita pina la tavan cu baloturi, din care o parte inca nedezvelite din ambalajele de protectie pentru transport. Era o avere in toata legea, explica el. Se gasea aici tot ce trebuie pentru apa, curent si gaz. Tot, adica si ceva in plus fata de ce va fi necesar. Dar si utilaje mai a’ naibii, pentru care vor trebui adusi specialisti, sa vedem la ce folosesc. Asadar, tot ce e bucatarie pentru masa zilnica a citorva zeci de fiinte umane, in conceptie englezeasca, cu unitati de masura diferite de cele ale noastre, de pe continent. Daca poti sa-ti dai seama ce complicatii infernale decurg de aici. Asta, pentru racordurile de tevarie, ca sa nu intram in toate amanuntele. Dupa aceea, tot ce inseamna baie, sali de baie cu dus, cu toate dotarile. Dar si ce va fi finalmente o spalatorie mecanizata, plus sapunuri si detergenti, plus utilaje pentru uscat in spatii inchise, si nu pe sirma, in parc. Ce sa mai spun? Materiale didactice, fiind vorba de copii. Si, bineinteles, jocuri, jocuri de toate felurile, unde iarasi va fi nevoie de specialisti… Intelegi? Iti dai seama ce-a fost inainte si ce avem acum? Care-i de fapt diferenta?
La iesire, pe hol, am asteptat amindoi in tacere pina cind directoarea a incuiat toate lacatele. Tot tacuti, cu ea inainte, am pornit mai departe, ocolind scarile zugravilor, galetile si periile abandonate, colacii de cablu si cartoanele zdrentuite de ambalaj risipite peste tot. Alin Sirbu zimbea satisfacut, iar directoarea, ascunsa dupa lentilele negre, tacuta, deschidea usile inaintea noastra pasind greoi, cu mersul ei dificultos si solemn.
Celelalte incaperi inca n-aveau clante si broaste montate la usi. In citeva se terminase retencuirea si se varuia, urma curatenie, bibilit, spuse Alin. Peste tot, tevaria instalatiilor de curent si incalzire era noua. Se putea trage o linie: o treaba importanta la care s-a pus punct. Data viitoare cind vii, doamna Bondor o sa aiba toate cifrele pregatite si-o sa ti le spuna.
Bucataria din capatul coridorului pretinse o oprire mai speciala. Directoarea aprinse toate luminile, cu toate ca mai era pina sa se intunece, si in mijlocul incaperii aparura plitele „ultimul racnet“, cu hota stralucitoare de aerisire, montata de doar doua zile. Uita-te numai la baterii, la chiuvete, imi comanda Alin Sirbu cu acea autoritate care doar in aparenta era zimbitoare si directoarea il aproba. Fii atent la cuptor, la ce au putut inventa nebunii astia de engleji. Mai ramine doar mobilierul, care exista, dar trebuie montat… Desi o friptura pentru oaspeti se poate pregati si fara cine stie ce unelte englezesti. Nu?, dar friptura ramine pe data viitoare. Alin rise, directoarea zimbi.
Spalatoria, masinile erau in schimb asteptate sa soseasca in citeva zile din Austria. Si aici, atentie marita: despre austrieci, cu subliniere pe Crucea Rosie, trebuie neaparat scris. Sa nu uitam. Neaparat-neaparat. Vor sosi asadar in trei-patru zile, maximum maximorum o saptamina. Macar ca in sala de baie gresia si faianta puteau incepe sa fie montate si azi. Prizele, intrerupatoarele si inca alte citeva fleacuri vor fi lasate si ele pentru ultima clipa. Usile si geamurile la fel. Alin se intrerupse si-mi arunca o privire, sa vada daca inteleg.
Politetea ma obligase din capul locului sa ma opresc si sa ma uit la ce mi se arata, dar Alin Sirbu aproape ma soma sa ma umplu si eu de incintare ca si el. Constiincios, m-am straduit sa fac intocmai. Utilajele englezesti sau austriece, proaspat despachetate, cu carcasele lor virgine de otel cromat, straluceau intr-adevar ca niste jucarii pentru oameni mari. Ce zici? Nu-i grozav? ma soma el si nu trecu mai departe pina cind nu l-am aprobat suficient de convingator. Dar fervoarea amanuntelor ce se repeta, cu variatii ca si insesizabile, era din refrenul unui cintec familiar. Cu ani in urma, lucrasem eu insumi pe brinci pina mi-am pus la punct casa unde urma sa ma instalez si cunosteam bine efectul de drog euforizant al mirosurilor de tencuiala inca neuscata si al lacurilor pentru lemnarie. Amintirea imi veni fulguranta ca o lovitura in plex si m-am strimbat de durere, banuiesc. Uitasem, cu pretul unui urias efort de vointa. Revenirea era impotriva vointei mele si tocmai de aceea atroce, ingrozitoare. Existase o perioada, la inceput, cind, daca ma vizitau aceste minuscule tresariri ale memoriei, constiinta mea intra parca in transa si trebuia sa fug ca sa ma ascund. Acum au fost doar o crispare si o grimasa. Cred totusi ca Alin a observat si s-a oprit.
— Bine, zise, eliptic. Hai acum sa iesim.
Vizita mea, la care Alin Sirbu tinuse mortis, ca sa-mi fac o idee despre ce e de scris, se terminase. Se mai aflau la etaj dormitoarele, unde mai era inca mult de lucru. Ce e important ai vazut, ma anunta el, iar directoarea se grabi sa aprobe. Iesiseram intre timp in curte si un pusti in trening galben care parea sa fi stat la pinda o zbughi, zarindu-ne, si disparu in tufisuri ca o salbaticiune.
Cred ca atunci a venit si vorba despre numarul copiilor aflati in camin si Alin recunoscu ca acest numar reprezenta, intr-adevar, o problema. Caminul, cu parcul din jur, pina sus pe deal, n-au garduri, in afara zidului de piatra de la sosea, nu exista paza la iesire, nici poarta incuiata. Asa se face ca saptaminal dispar doi-trei copii si sint adusi inapoi peste o luna.
— Cam astea sint cifrele, se intoarse Alin Sirbu spre directoare, care-i raspunse cu expresia ei de statuie, cu toate ca el se eschivase de la raspunsul cerut. In felul lor, evadeaza, desi nu-i tine nimeni legati. Dar despre asta, deocamdata, n-are rost sa scrii. Isi pun in cap toti sa ajunga la Bucuresti, unde au auzit ca a fost revolutie. Insa n-au bani, cu hainele de camin sint usor de identificat si politia ii culege de prin gari sau trenuri si-i aduce inapoi la doamna Bondor.
Englezoaica aparu cind ma pregateam sa plec, dar mai trebuia sa astept sa-si clarifice problemele cei doi, directoarea si Alin. Ea isi amintise ca-i mai trebuiau nu stiu citi saci de ciment, promisi de cineva care se angajase sa-i aduca de la un depozit. Mai erau si camionul, sau camioanele pentru gunoi, impreuna cu cei citiva tigani promisi ca vor fi trimisi cu lopeti si maturi la curatenie. Un simbure mai vechi de nemultumire al directoarei iesi la iveala si mi s-a parut ca asta se intimpla si din cauza prezentei mele. Era limpede ca Alin ii promisese de mult tot felul de lucruri. Facea mereu prea multe promisiuni de care uita sau se dovedea ca sint promisiuni imposibil de infaptuit. Am simtit ca lipseste doar o mica, o infima scinteie ca sa inceapa cearta adevarata, insa nu puteam nici sa plec si sa-i las balta. Englezoaica, pe care atunci o vedeam prima oara, si-a facut aparitia ca si cum ar fi ghicit ca e nevoie de ea.
Iesise dintr-una din incaperile de la etaj si tocmai cobora scara exterioara spre curte. N-avea deloc aerul ca e din cauza noastra sau pentru noi. Ca, adica, a auzit zgomot, voci straine, si vine sa afle ce se intimpla. Dimpotriva, parea preocupata de altceva, iar tinta spre care se indreapta e in directia opusa noua, grupului de trei de jos, din mijlocul curtii interioare.
— Uite-o si pe englezoaica noastra, exclama Alin Sirbu. Hai s-o lasam pe doamna Bondor in pace si sa mergem la ea sa te prezint.
Femeia se indreptase intre timp spre noi. Purta, la inceput de septembrie, cind eu umblam in camasa, bocanci negri cu tureatca inalta de mers pe munte, prin zapada. Asta mi-a sarit in ochi din prima clipa. Complementar era parul rosu-deschis, aproape artificial. Dar si bluza galbena de trening a uniformei de la camin, cu Mickey Mouse-ul negru in medalion. De departe, in afara coamei in flacari, n-avea nimic special, poate doar ochii de un verde incert, spre albastru si faptul ca nu comunicau niciun fel de interes, cercetind curtea si pe noi cu o ciudata apatie somnolenta.
— Zimbeste, spuse poruncitor Alin Sirbu si, la fel ca atunci cind facusem cunostinta cu directoarea, m-am supus. Pe englezoaica el o intimpina de la distanta cu buna lui dispozitie jucata perfect pe care incepeam s-o cunosc. I se adresa in franceza destul de cursiv:
— Iata si presa! Voilà donc les journeaux! si ma arata cu mina ca pe un trofeu. Asa cum te-am avertizat, ma chère, in oras s-a aflat ce face Anglia pentru copiii romani si toti ziaristii vor sa vina incoace sa te vada. Te-am anuntat de altfel ca asa va fi. Vor informatii si noi sintem obligati, n’est-ce pas?, sa le oferim informatii. Deocamdata, pe ceilalti ii voi mai tine la distanta, sa astepte pina montam baile si spalatoria, ca sa le poata vedea in stare de functionare. El – si ma arata iarasi – a profitat ca sintem prieteni. Alin, mi-a zis, stiu ca faceti lucruri grozave acolo, vreau sa vad si eu despre ce e vorba… Te rog etcetera. Si am fost silit sa cedez.
Englezoaica nu ignorase din capul locului ca in Romania toata lumea a invatat macar citeva cuvinte frantuzesti, limba pe care o cunostea si ea. Nu pareau s-o intimideze nici linguselile lui Alin Sirbu. Se multumi, neglijenta, sa-ncline capul, cu aceeasi privire opacizata de indiferenta.
— Ea e deci Daiana, continua Alin imediat, se scrie ca in romaneste Diana, se pronunta Daiana, cea pe care doreai neaparat s-o cunosti, iar englezoica imi dadu mina barbateste, o mina rece, cu strinsoare foarte puternica. Iar el e Romulus, poti sa-i spui simplu Romi, o voce temuta in presa care insa pe noi ne va lauda.
Se opri doar o clipa ca sa ne contemple satisfacut.
— }ii minte, i se adresa ei, Lupa Capitolina, pe care te-am dus s-o vezi in centrul orasului?
Ea confirma.
— Copiii lupoaicei sint Romulus si Remus. El e unul din cei doi.
Si rise cu pofta, ca de o gluma reusita spusa de altcineva.
Citeva clipe s-a ris cam aiurea si s-au debitat banalitatile de rigoare. Ea ramase pina la capat nu prea atenta la ce palavrageste Alin. Lui insa nu-i pasa. Era radios, un pic cabotin si prea galagios, luat pe sus – pentru gustul meu, cel putin – de placerea declamatiei in frantuzeste, dar si de sine insusi, banuiesc ca exact in aceeasi masura. La sfirsit, ea confirma: pricepuse. Dupa care intreba, privindu-ma in ochi:
— Romi?
— Corect! Asa se pronunta, se grabi s-o incurajeze Alin.
Vizita mea la camin s-a incheiat exact cum imi promisese Alin Sirbu: jumatate de ora, nicio secunda in plus. Am facut impreuna citiva pasi pina unde-mi lasasem masina.
— Trebuie neaparat sa termin tencuielile exterioare pina nu vine iarna peste noi, relua el problema cea mare care il preocupa.
Pentru finisajele din interior si instalatii, imi mai spuse, nu mai existau bani. Se putea bizui doar pe ce va mai obtine de la Crucea Rosie si de la englezi. Toate aceste solutii de salvare erau insa cu mari semne de intrebare.
Imi vorbise despre toate astea si inainte: era unul din acele pariuri pe care la un moment dat un barbat le face cu sine insusi, pariu pe care n-are voie sa-l piarda. Cu toate astea, de fiecare data am vrut sa-l avertizez ca sint sceptic in ce priveste efectul reportajelor pe care le voi scrie. Promisiunea pe care o facusem, desi fara nici un entuziasm, trebuia insa respectata. Relatia noastra era de altfel de asa natura, incit nu era deloc obligatoriu sa ne justificam unul fata de celalalt. Presupun ca i-am raspuns, ca si altadata, cu cele citeva propozitii cu care se umplu ultimele minute inainte de despartire. Nu reusesc sa-mi reamintesc insa cum anume a venit vorba de englezoaica, daca eu l-am intrebat ceva despre ea si ce anume.
CARTEA
Sub pretextul unei scrisori catre un destinatar absent, romanul relateaza doua povesti ale unor vieti care se intersecteaza pentru scurt timp in Romania postdecembrista. Dupa ce afla despre calatoria initiatica a straniei voluntare englezoaice care a venit sa aduca „ajutoare“ la o casa de copii din Romania, cititorul incearca, impreuna cu naratorul, sa desluseasca povestea enigmaticilor gemeni Hans si Grete, ratacind prin desisul istoriei precum cei doi copii abandonati in padure din basmul Fratilor Grimm. Insa, ca de obicei in cartile lui Radu Mares, aproape nimic din roman nu poate fi lamurit decit odata cu intoarcerea ultimei file…
AUTORUL
Radu Mares (n. 1941) a urmat filologia la Universitatea din Cluj, oras unde s-a si stabilit dupa 1971. A fost profesor, ziarist, redactor la revista „Tribuna“ (1971-1997), director al Editurii Dacia (1997-2001). A publicat: Anna sau pasarea paradisului (roman, 1972); Cel iubit (proze, 1975); Caii salbatici (roman, 1981); Pe cont propriu (1985); Anul trecut in Calabria (2002); Manual de sinucidere (eseu, 2003); Ecluza (roman, 2006); Cind ne vom intoarce (roman, 2010). Romanele sale au fost distinse cu numeroase premii.