Sa se fi cumintit, intr-adevar, artistul nascut la Havana, in 1958, dintr-o mama cubaneza si-un tata norvegian, crescut in Chicago si-n imprejurimi de un danez, mecanic la masini din Formula 1? Greu de crezut. Auditia CD-ului certifica “rautatea” obisnuita muzicii Ministry, ca i-o zice metal industrial, c-o fi denumita cumva mai… fieros (plastic nu e o vocabula potrivita in context!). In particular, pritocesc un sentiment de vinovatie fiindca am lasat sa treaca atita vreme fara sa-l comentez, uitind pur si simplu de acest album.
La primul contact auditiv cu Ministry, pe-o caseta Made by Powerplay, parca prin 1994, am avut reactia obisnuita a “roackarului” hranit cu biberonul de clasicii genului. Nu ma speriasera Metallica, Megadeth sau Testament, dar Ministry m-a izbit ca pinza unui polizor flexibil sparta de-un sculptor ultramodernist in efortul creativ cheltuit pe-o lucrare New Age. A durat ceva pina cind a devenit una din trupele mele favorite, la care ma intorc deseori si ascult cu febrilitate. Patosul transmis de sunetul grav, casant, abraziv, grunjos, dur, sufocant ritmat, impecabil pus pe suportul de ebonita sau de policarbonat, format stereo si, citeodata, surround, e greu de tradus in cuvinte. Risc paragraful de fata cu inconstienta neofitului, deoarece vreau sa inteleg si eu de ce simt nevoia sa invirtesc, ore la rind, cite un album Ministry. O explicatie banala tine de factorul ce-a configurat decisiv personalitatea lui Al Jourgensen, copil-corcitura a doua culturi diametral opuse, bastard la modul propriu intr-o societate definita, ea insasi, de simbioza multiculturala. Dar toti sintem, intr-un fel sau altul, bastarzi ai lumii noastre. Micul Al s-o fi simtit din start strain in lumea nord-americana si s-a aparat (nu doar) cu mijloacele rockului. De aici periodice iesiri in decor, dependenta de cocaina, alcoolism si violenta, panacee la indemina, facile si inutile in egala masura. Tot de aici teme(ri)le versurilor ce vorbesc incongruent despre duritatea vietii americane, nu alta decit a dezmostenitilor de pretutindeni. Jourgensen se inscrie intr-o lunga lista de artisti utilizatori de “substante interzise” (cum suna titlul noului volum de versuri al poetului Liviu Ioan Stoiciu, abstinent convins!). M-as hazarda sa observ ca destui dintre acestia au deschis cite o falie importanta in istoria artelor slujite, dupa fiecare dintre ei canonul estetic trebuind sa fie reformat sau macar reformulat.
Plutitul pe marginea bogatiei (Jourgensen locuieste de multi ani si are studio muzical propriu la periferia orasului El Paso) aduce ispita. Dupa ce albumul Psalm 69 a impins Ministry in mainstream, urmatoarele, probabil bine platite de casa de discuri Warner Bros., au fost conditionate de pacatoasa politica a departamentului de vinzari. Reteta succesului odata gasita, ce mai contau intentia sau vointa artistului? Care vointa nici nu se prea manifesta, omul fiind aproape junkie. Incapabil sa reziste mecanismului, Jourgensen a cedat. Ca foarte multi in situatia sa, cu talentul atrofiat de halucinogene, chitaristul, vocalistul, poetul cu potential inovator a repetat schemele stiute, uzindu-le. Fanii devotati si exigenti l-au parasit, casa de discuri l-a concediat, altele nu s-au inghesuit sa-l cont(r)acteze. Infiintarea firmei proprii, 13th Planet Rec., lucrul cu noi muzicieni n-au readus energia; pauza dintre 2008 si 2011 n-a solutionat problema. Revenirea e pe linia ultimelor realizari. Ce poate oferi un rocker anti-sistem? Eventual, cintece pro-occupy. Exemplu: 99 percenters.
Pro-orice, insa, e deja conformism. Sau compromis.