– FRAGMENT –
Am parasit Bucurestiul la 29 ianuarie 1948, la o zi dupa ce implinisem 25 de ani. Daca aniversarea a 24 de ani o petrecusem cu Mihai Antonescu, Sandi Neicof si Bobby Athanasiu, intr-un bar din Berlin, la cea de-a 25-a aniversare fusesem doar cu mama, cuprinsi amindoi de apropiata despartire. “Sa nu te gindesti niciodata la mine – mi-a spus ea. Sa faci acolo, unde vei fi, ce vei crede ca este bine pentru tine, pentru lupta pe care te-ai hotarit s-o duci din afara tarii.” Si amindoi ne-am tinut acest legamint, chiar cind unele amenintari la adresa noastra puteau sa aiba rezultate cel putin neplacute.
La un moment dat am atipit si m-am trezit cind am ajuns la Arad. Conform planului, m-am dus mai intii la matusa mea, sora cea mai mica a tatalui meu, Veronica. Era profesoara de gospodarie si de lucru manual la liceul de fete. Ma astepta. Locuia intr-o garsoniera foarte dragut mobilata, amintind mai degraba de camerele domnisoarelor ramase nemaritate. Mi-a pregatit un mic dejun bogat, dupa care m-am dus la locuinta unui avocat care aranjase tranzactia pentru fuga mea, prin Ungaria, pina la Viena. Un caracter infect, cum avea sa se dovedeasca mai tirziu – si nu numai in cazul meu; m-a informat ca reteaua din Budapesta catre Viena a cazut si ca, prin urmare, nu ma poate tranzita decit pina la Budapesta – sau ma pot intoarce acasa, restituindu-mi o parte din bani. Nu a trebuit sa chibzuiesc prea mult. Drumul pe care o pornisem nu ducea decit inainte. Atunci mi-a explicat cum se va desfasura evadarea. M-a dus la gara. Dupa ce am stabilit coordonatele, ne-am despartit, urmind sa ne vedem in dupa-amiaza zilei urmatoare, cind trebuia sa fiu la gara si sa-l caut. La rindul lui, va sta de vorba cu o persoana care-mi va fi ghid de la Curtici pina la Budapesta, unde voi fi predat la adresa pe care i-o daduse.
Mi-am luat ramas-bun de la tanti Veronica, ultima membra a familiei de care ma desparteam, plecind, poate, definitiv din tara, si m-am dus la gara. Pe avocat l-am recunoscut repede si mi-am intiparit bine in minte chipul si imbracamintea ghidului. Ne-am urcat in tren, ghidul in fata, eu in spate. Pe masura ce trenul se punea in miscare, inima mi se facea tot mai mica. Dar, odata ajuns la Curtici, devenisem foarte calm – asa cum imi era felul, si pe front, si la ancheta, si, mult inainte, la examene. Trenul s-a oprit si, urmarind ghidul din priviri, am coborit si eu pe partea mea. In fata vagonului, mai multi graniceri, dar am trecut pe linga ei fara nici o problema. De altfel, cei mai multi calatori erau probabil persoane din regiune care faceau mereu naveta pe traseul Arad-Curtici. La Curtici, la vama, aveam un var foarte indepartat, care fusese alertat de matusa mea ca as putea sa ma duc la el daca se ivesc unele piedici. Dar nu a fost cazul. Si, asteptind putin pina s-a departat ghidul, m-am luat dupa el pe o sosea care ducea de la gara spre sat, trecind mai intii pe linga o padure. Cam la 200 de metri de liziera unei paduri, ghidul a parasit soseaua si a luat-o pe aratura. Mergind dupa el, am inceput sa calc pamintul moale si ud. Era in ianuarie si, pe alocuri, se mai vedea zapada. Am ajuns si eu la liziera padurii unde, dupa copaci, ma astepta ghidul. Ne-am prezentat si am aprins fiecare cite o tigara, protejati de copaci. Fara multe vorbe ne-am pus in miscare, eu tinindu-ma dupa el, de data aceasta la mica distanta. Am mers cam vreo ora. Se facuse intuneric. Deodata, ghidul mi-a facut semn sa ma opresc si sa ma ascund. Ne-am oprit si n-am suflat o vorba. Nu departe am auzit voci si un latrat de ciine. Am ramas nemiscati, eu cu sufletul la gura, pina cind s-au indepartat vocile. Apoi am fumat o alta tigara si, inainte de a pleca mai departe, ghidul mi-a spus ca, la aproximativ o suta de pasi de aici, sint bornele de frontiera intre Romania si Ungaria. “Am avut noroc de data asta ca nu ne-au simtit ciinii” – a mai spus el. Am vrut sa-l cred, desi mi s-a parut destul de curios ca n-am fost simtiti nici de ciini, nici de graniceri. Fusesera platiti de ghid? Prefer sa cred ca Dumnezeu a fost cu noi si am scapat. Mergind mai departe, ghidul – care era ungur, dar vorbea aproape perfect romaneste – mi-a spus la un moment dat: “Da, imi place sa fac acest drum cu o catana (soldat), caci nu am probleme. Saptamina trecuta am dus inapoi, la Arad, o domnisoara careia i-a fost teama sa mearga mai departe de la Budapesta la Viena. Era prietena domnului avocat care v-a adus pe dumneavoastra”. Un an mai tirziu aveam sa cunosc, la Salzburg, o tinara din Piatra-Neamt – era amanta avocatului, pe care incercase s-o scoata din tara inainte de a iesi si eu. O chema Rodica Magda si a devenit buna prietena cu grupul nostru, s-a maritat chiar cu unul dintre prieteni, Costica Baciu, un brav soldat, militant anticomunist. Costica a emigrat cu Magda in Venezuela, dar, din pacate, trebuie s-o spun, casatoria Magdei si emigrarea lor in Venezuela nu au fost decit manevra ei de a ajunge la avocatul cu pricina, care se stabilise intre timp la Caracas cu banii luati cinstit sau escrocati de la cei care voiau sa plece din Romania, printre care ma numaram si eu.
Si am mai mers asa, prin intuneric, umezeala si frig, pina cind am auzit din nou latrat de ciini. Ghidul m-a linistit imediat: “Sint ciini din satul unguresc in care vom ramine peste noapte”. Am ajuns la o casa din marginea satului, unde ne-au primit o femeie si un barbat. Dupa ce ne-au dat o palinca si un cirnat, ne-au aratat unde sa dormim. Inainte sa ne culcam, ghidul mi-a cerut sa-mi curat cizmele pline de noroi ca sa nu dam de banuit a doua zi cind ne vom urca in autobuz. Am dormit bustean citeva ore, am mincat din nou ceva si am mai baut o palinca. Ghidul m-a invatat cum sa spun pe ungureste “buna dimineata”, “multumesc” si “drum bun” – dupa care si-a luat ramas-bun de la mine. Misiunea lui se terminase.
Am fost luat in primire de gazda, un taran ungur gras, nu prea inalt, cu care am mers pina la statia de autobuz. Mergind in urma noului meu ghid, am ajuns in statie, unde asteptau si alti navetisti. Cind s-a deschis usa, ne-am ingramadit cu totii. Ghidul m-a impins inainte si, cum ne inteleseseram, i-am oprit un loc pe bancheta. O masura de siguranta ca sa nu fiu provocat la o discutie in maghiara. Ne-am oprit la Szeged si am asteptat trenul din Romania spre Budapesta. Am urcat amindoi in acelasi timp si am ramas pe culoar. Stateam la fereastra si priveam afara napadit de ginduri: “Ce voi face de la Budapesta incolo? Cine va fi noul meu ghid? Nu cunosc maghiara. Ce ma fac in Ungaria?”… Nu am vorbit intre noi, desi ghidul stia ceva romaneste, caci am fi trezit suspiciuni daca ne-ar fi auzit cineva.
In fine, catre ora prinzului am ajuns la Budapesta. Am luat un tramvai si ne-am dus la adresa indicata, unde locuia o unguroaica din Romania, maritata cu un maghiar. Prin nu stiu ce combinatie, mama intrase in posesia unei recomandari catre aceasta persoana, absolut necesara acum, cind legatura initiala pentru a ajunge din Romania la Viena cazuse si trebuia sa folosesc o alta cale pentru a ma deplasa de la Budapesta in Austria. Ma rog, cind am primit aceasta adresa, mi-am zis “la razboi ca la razboi”. Ajunsi in fata unui bloc cu mai multe apartamente, ghidul a gasit soneria pe care scria numele familiei si a sunat. A iesit o doamna de virsta mijlocie, careia ghidul i-a spus, pe ungureste, cine sint, iar eu, pentru siguranta, i-am aratat o fotografie a celor doua surori (doamna impreuna cu sora sa). Ghidul a miriit ceva, mi-a strins mina, apoi a salutat-o pe doamna si a plecat.
Am fost invitat sa intru si, chiar inainte sa-mi scot paltonul, mi-a dat vestea proasta ca sotul ei, functionar la Ministerul de Interne, este banuit de atitudine ostila regimului; in aceasta situatie, nu i-a spus cine sint si de ce voi veni la ei. Treaba mergea din ce in ce mai bine… M-a invitat totusi sa-mi scot paltonul, mi-a oferit un ceai si o felie de cozonac, dupa care mi-a zis ca-i va spune sotului, cind va veni de la serviciu, ca sint un student roman venit in vizita la Budapesta impreuna cu un grup de colegi si ca sora ei m-a rugat sa trec pe la ea si sa-i transmit salutari. Vom lua masa de seara impreuna, dupa care va trebui sa plec sa ma intilnesc cu colegii mei (inexistenti). Mi-am dat seama de situatia cu totul imposibila in care se afla gazda. Ca sa nu provoc vreo discutie penibila, am tacut. Dupa ce a strins farfuriile si ceasca de pe masa, m-a invitat sa ma duc in dormitor si sa ma odihnesc pina va veni sotul ei, peste aproximativ doua ore. Tot fara sa spun vreun cuvint, m-am dus in dormitor, mi-am scos haina si m-am intins pe pat. Voiam intr-adevar sa ma odihnesc putin dupa noaptea in care trecusem frontiera romano-maghiara. Dar mi-a fost imposibil – asa ca, dupa 16-20 de minute, m-am ridicat si m-am dus la fereastra. Afara se intunecase deja si ningea. Acesta era viitorul pe care trebuia sa-l infrunt peste citeva ore… Si nu vedeam nici o iesire.
Am inceput sa ma rog. De fapt, sa stau de vorba cu Dumnezeu. Sint un om religios, unul care crede in Dumnezeu, de la care am primit intotdeauna o indrumare sau un ajutor, si pe front, si la inchisoare. Imi amintesc ca spuneam: “Doamne, ajuta-ma! Nu-ti cer sa-i aduci pe americani acum, aici. Fa sa-mi amintesc de cineva care ar putea sa ma ajute sau macar sa ma povatuiasca. Nu-ti cer ca sotul doamnei sa vina cu vestea buna ca ma poate scoate pina la Viena. Singurul lucru pe care-l cer, Doamne, este sa-mi dai liniste. Sa pot gindi in liniste. Numai asa pot gasi o solutie ca sa ies din aceasta situatie imposibila”. Cred ca m-am rugat cam cinci minute, dupa care – mai linistit – m-am intors de la fereastra si, deodata, am vazut pe peretele din fundul camerei o harta. M-am apropiat si am vazut ca era o harta a Ungariei si Austriei. Fusese acolo, numai ca eu nu o zarisem, fiind preocupat de gindurile mele negre. M-am uitat mai atent si am realizat ca era o harta destul de buna. M-am gindit imediat ca in regiunea maghiara de la frontiera nu se poate sa nu se vorbeasca si nemteste, limba pe care o stiam si cu care ma puteam intelege la nevoie cu oamenii. Am vazut ca o linie de cale ferata de la Budapesta ajungea pina in localitatea Szentgotthard, ultimul punct pina la frontiera cu Austria. Am mai studiat harta, m-am intors la fereastra si i-am multumit Indrumatorului meu. Afara ningea tot mai tare.
Am iesit din camera si m-am dus la gazda mea. I-am spus ca m-am gindit bine, am studiat harta din dormitor si m-am hotarit sa plec cu trenul spre Szentgotthard chiar in noaptea aceea. Dar mai intii as ruga-o sa mergem la o adresa care mi-a venit intre timp in minte, unde, daca ar mai fi un fost coleg de liceu, as putea sa am un ajutor. Era vorba de Pavel Crisan, baiatul consulului general al Romaniei la Budapesta, cu care fusesem coleg la Liceul “Gheorghe Lazar” din Sibiu si care ma invitase sa petrec un Paste la ei, cu ani in urma. Nu stiu de ce, dar retinusem adresa: Arena Utca 34. Gazda a fost de acord si, cum mai era ceva timp pina la venirea sotului, am pornit la drum. Am ajuns la adresa, dar, vai, casa era darimata din timpul razboiului. Gazda a intrebat portarul care locuia in casa vecina si acesta i-a spus ca, intr-adevar, alaturi a locuit familia Crisan, dar ca s-a mutat dupa bombardamentul care a distrus casa. Nu stie unde. Pleostiti, ne-am intors acasa la timp pina sa ajunga sotul. I-am fost recomandat asa cum ne inteleseseram; am avut o cina placuta (doamna traducea mereu din romaneste in maghiara). Dupa masa trebuia sa plec la gara, sa ma intilnesc cu grupul de studenti (inexistenti) cu care urma sa ma intorc la Bucuresti. Sotul nici nu banuia farsa pregatita si nici nu voi sti daca sotia i-a spus vreodata. Ajunsi la gara, doamna mi-a cumparat bilet (domnul nu a vazut destinatia adevarata) si, cind a venit momentul, mi-am luat ramas-bun, le-am multumit pentru gazduire si am promis ca, odata ajuns in Romania, cu prima ocazie, ii voi povesti surorii sale cit de frumos m-au primit.
Am urcat in compartiment si, inainte sa mai vina si alti pasageri, m-am asezat linga fereastra, am agatat paltonul in cui si l-am tras in asa fel incit sa ma acopere cit mai mult. Dupa plecarea trenului, am simulat ca dorm. Cind a venit controlorul, am scos biletul si i l-am inminat. Raspunzind “multumesc”, a trecut la alti pasageri, iar eu mi-am reluat somnul. Si, trebuie sa recunosc, am adormit – asa cum se poate dormi intr-un tren regional, in miscare. Cind s-a luminat, m-am trezit si m-am uitat pe fereastra. Bineinteles, nu-mi dadeam seama unde ma aflu, dar speram ca nu departe de destinatie, deci de frontiera cu Austria. Cind trenul s-a oprit, am citit pe zidul garii Szentgotthard si am stiut ca ajunsesem la destinatie.
“Cu Dumnezeu inainte”, mi-am zis, si am coborit cu ceilalti pasageri. In dreptul usii, un civil cu banderola rosie si doi jandarmi. Voi avea acelasi noroc pe care l-am avut la Curtici cind am iesit din vagon? Nu! Cind am ajuns in dreptul jandarmilor, unul a pus mina pe umarul meu, a spus ceva in ungureste si mi-a facut loc linga el. Citeva secunde mai tirziu a fost oprit si un tinar maghiar. In timp ce asteptam sa ne ducem… unde?… m-am gindit la vechea vorba: “Ulciorul nu merge de multe ori la apa!”. Ce ma astepta acum? Cum o voi scoate la capat? Am fost smuls din ginduri cind ni s-a ordonat sa pornim.
Ajuns in dreptul unei usi, am vazut scris ceva ce semana cu cuvintul “Politie”. Am intrat. Acolo mai era un civil cu banderola rosie pe mineca vestonului. S-a adresat mai intii tinarului, care, bineinteles, a vorbit ungureste. L-a dat deoparte si a trecut la mine. Intrebat fiind ceva in maghiara, am raspuns in germana ca nu stiu limba. Discutia a continuat asadar in limba germana, pe care amindoi o vorbeam foarte bine. Cum ma cheama, ce nationalitate am, de unde vin, unde ma duc, de ce am plecat din Romania, de ce ma duc in Austria etc. Raspundeam la toate intrebarile spunind adevarul. Ungurul parea tot mai contrariat cind auzea ca am fost ofiter in armata romana, ca am fost arestat (legenda cu mersul la niste prieteni la munte), ca ma duc in Occident, ca am o matusa care locuieste in Elvetia (ceea ce era adevarat), ascunzind insa ca scopul calatoriei mele este Salzburgul.
Dupa ce m-a descusut in fel si chip, a vrut sa stie de ce am spus toate aceste lucruri, la care i-am marturisit ca nu voiam sa ajung pe Andrassy Utca (cineva imi spusese ca acolo era sediul temutei Securitati maghiare) unde, daca nu spun adevarul de la inceput, voi fi fortat, prin metode bine cunoscute, sa-l spun cu vremea. S-a uitat curios la mine, dupa care a vorbit ceva cu celalalt civil cu banderola rosie. Acesta din urma m-a intrebat ce si citi bani am la mine. Gindindu-ma ca asa o fi in arestul maghiar, am spus: citiva penghei (moneda care circula atunci in Ungaria) si cinci dolari americani. “Poti sa pastrezi dolarii, dar du-te la restaurantul garii si consuma pengheii.” Am ezitat sa ma misc, dar civilul mi-a poruncit din nou sa ma duc la restaurantul garii.
Am plecat mirat, nemaistiind ce sa cred. Cind am ajuns, localul era plin de navetisti care se cinsteau cu o palinca. M-am asezat la o masa, mai in spate, am comandat si eu o palinca, am mai cerut una, dar cirnatul mi-a stat in git si l-am lasat in farfurie. Ma chinuia intrebarea: “Unde voi fi dus acum, ce se va intimpla cu mine?”. Deodata a aparut civilul care ma trimisese la restaurantul garii, insotit de un tinar jandarm. Mi-a facut semn cu mina sa vin la el. “Ce a insemnat toata povestea cu faptul ca ai fost ofiter (si inca roman), ca ai fost arestat si ca vrei sa fugi in Apus?.” Mi-am mentinut declaratia. Dupa care a adaugat: “Nu stiu ce sa spun. Daca esti un om mai brav decit altii pe care i-am intilnit sau esti cu adevarat idiot?!”. Si a continuat, fara sa-mi lase timp sa spun ceva: “Vorbesti foarte bine limba germana si noi avem ordin ca tuturor germanilor care vin din Iugoslavia (tara era la doi pasi) sa le dam voie sa treaca in Austria. Dumneata esti german din Iugoslavia. Pleaca!”. In acel moment am simtit ca mi se umezesc ochii. La care omul meu s-a repezit sa-mi spuna: “Hai, hai, ce Dumnezeu, doar esti soldat (catana)!”… Mi-a intors spatele, m-a dat in primire jandarmului si a parasit localul.
Iar noi doi l-am urmat si, astfel “escortat”, am strabatut poteca din fata garii pina cind am ajuns la citiva metri de o casuta din piatra. De acolo a iesit un militar austriac, caruia jandarmul meu i-a strigat ceva in ungureste si mi-a facut semn sa ma duc… sa trec frontiera, care pentru mine insemna despartirea de comunism si drumul spre libertate. I-am multumit ungurului meu si, in citeva secunde, am fost linga soldatul austriac, care m-a invitat sa intru in casuta.
AUTORUL
Mircea Carp (n. 1923, Gherla), ziarist si director-asistent la Europa Libera (1979-1995). Militar de profesie, a luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial; a fost ranit si decorat. In 1946 este dat afara din armata din cauza activitatilor sale anticomuniste. Emigreaza, in 1951, in Statele Unite, unde devine jurnalist si analist politic. Este mai intii crainic, apoi redactor, seful Serviciului Romanesc al postului de radio Vocea Americii. Din 1979 este redactor al programului “Actualitatea internationala” si, ulterior, director-asistent al Serviciului romanesc la Radio Europa Libera. In prezent locuieste la Munchen. De acelasi autor la Editura Polirom: Vocea Americii in Romania (1969-1978), 1997.
CARTEA
Cartea acopera intreaga viata a lui Mircea Carp, din 1923, cind acesta se naste la Gherla, si pina in prezent. Autorul povesteste atit experientele si evenimentele traite in Romania, cit si cele din viata de exilat. Sint cuprinse in plus, in partea a doua si in anexe, extrase din documentele Securitatii referitoare la Mircea Carp, diverse portrete sau impresii ale altora despre Mircea Carp.