In „Introducerea“ cu subtile trimiteri la inceputul Aventurilor lui Arthur Gordon Pym, al lui Edgar Allan Poe, el insusi un text postmodern, avant la lettre, domnul Alasdair Gray ne informeaza ca cele ce urmeaza nu reprezinta altceva decit transcrierea aproape in facsimil (in masura in care a fost posibil) a volumului intitulat Episoade din tineretea lui Archibald McCandless, medic si functionar scotian in domeniul sanatatii, publicat la 1909 de Archibald McCandless, pe cheltuiala proprie, cu doi ani inainte de a muri.
„O retea completa de fapte“
Cartea, tiparita in mai multe exemplare, dintre care a supravietuit doar unul (intre timp si el pierdut), a fost gasita in anii ’70, in mod absolut intimplator, de o cunostinta a domnului Gray, istoricul Michael Donnelly, impreuna cu o scrisoare a Victoriei McCandless, sotia medicului-autor si, mai ales, prima absolventa de medicina de la o universitate scotiana.
Au trecut apoi aproape douazeci de ani pina ca domnul Donnelly sa se-nvredniceasca sa citeasca volumul, dupa care, incredintat ca se afla in posesia unei capodopere pierdute care ar merita sa fie retiparita, i l-a imprumutat prefatatorului, spre confirmare. Acesta, dindu-i dreptate domnului Donnelly, s-a angajat sa se ocupe de toate formalitatile, cu conditia sa i se ofere control absolut asupra editarii. Domnul Donnelly a fost de-acord. Astfel, domnul Gray a schimbat titlul cartii in Sarmane creaturi (inspirindu-se din incidenta crescuta a sintagmei de-a lungul insemnarilor), a intervenit asupra titlurilor capitolelor, micsorindu-le semnificativ, si, nu in ultimul rind, a ales sa includa la sfirsitul textului propriu-zis scrisoarea Victoriei McCandless, scrisa la 1914, pentru un descendent din anul 1974 (care, din nefericire, nu s-a mai nascut), precum si citeva bine-venite „Note critice si istorice“, absolut necesare cititorului modern pentru a intelege mai bine ca „povestirea lui McCandless este o retea completa de fapte“ si nicidecum, asa cum continua sa fie de parere istoricul Donnelly, „o scriere de fictiune plina de umor negru, in care au fost intretesute intr-un mod ingenios experiente reale si fapte istorice“.
Un altfel de Frankenstein
Dar despre ce este vorba? Ca sa-l citam pe domnul Gray, „in ultima saptamina a lunii februarie din 1881, in Glasgow (…) un geniu al chirurgiei a utilizat niste resturi umane pentru a crea o femeie de douazeci si cinci de ani“. Geniul chirurgiei se numeste Godwin Baxter sau, pe scurt, God, un barbat masiv, retras, respingator la prima vedere, dar in realitate un prieten de nadejde, unicul fiu – si, din pacate, nelegitim – al eminentului doctor Colin Baxter, acum decedat. Femeia de douazeci si ceva de ani este Victoria Hattersley, o doamna din „inalta societate“, maritata cu generalul Blessington, un adevarat erou national in tinerete, acum aflat spre finalul vietii. Intr-o buna zi, inalta, frumoasa, abuzata, nefericita si insarcinata Victoria se sinucide, aruncindu-se de pe unul dintre podurile de peste riul Clyde. Motivele nu sint foarte importante, desi exista suficiente. Folosindu-se de tehnici aparte, deprinse de la tatal sau, dar perfectionate de el insusi, Godwin Baxter sau, pe scurt, God o readuce la viata pe frumoasa adormita, pastrindu-i intact corpul perfect, dar inlocuindu-i creierul – absolut neutilizabil chiar si pentru un geniu ca el – cu cel al fetitei pe care femeia o poarta in pintec. Astfel se naste Bella Baxter, copilul-femeie (pina la un punct) care va trebui sa ia viata de la capat, la propriu si la figurat, devenind in cele din urma nu doar o erotomana de prima clasa, ci si, asa cum spuneam mai-nainte, prima femeie medic a Scotiei.
Doua versiuni, la alegere
Intr-adevar, Bell(a) Baxter va trece prin multe transformari, fizice, dar si psihice, unele de-a dreptul uluitoare, pina sa ajunga doamna Victoria McCandless, sotia lui Archibald McCandless, zis si Archie, mama a trei baieti, toti decedati in Marele Razboi, si controversata doctorita, cind de oameni, cind de animale, cind de oameni si animale la un loc. Libertina, prostituata, sufrageta, fabiana, amanta si sotie, Bella, alias Victoria, ocupa, direct sau indirect, cel mai mare spatiu din cadrul Episoadelor tineretii (dar si batrinetii) lui Archibald McCandless. Restul e dat de ilustratiile pictorului si gravorului William Stang, cit si de o serie de reproduceri, unele inexistente, inventate, dupa desene din faimoasa Anatomie a lui Gray publicata la 1858. Evident, asa cum era de asteptat, scrisoarea Victoriei atasata textului propriu-zis de domnul Alasdair Gray vine sa contrazica aproape toate informatiile livrate in Episoadele tineretii… si se termina cu o intrebare similara celei adresate de Pi Patel investigatorilor japonezi: „Tu, iubite cititorule, ai la indemina doua versiuni din care sa alegi si se vede limpede care dintre ele este cea mai plauzibila“. Victoria are perfecta dreptate. Se vede. Versiunea ei, banala, prolixa, trista, deprimanta chiar, e cea mai plauzibila. Ceea ce nu inseamna ca „iubitul cititor“ o va si prefera pe aceasta. Pina la urma, viata exterioara cartilor e fie prea searbada, fie prea violenta pentru ca atunci cind putem, intr-adevar, alege sa nu alegem implauzibilul.
Inocenti, optimisti imaturi si cinici
Dar romanul lui Gray nu e doar o invitatie de a merge pe mina implauzibilului, a fabulosului, a imposibilului. E si o critica adusa prezentului prin intermediul trecutului, caci, daca, uitindu-ne in urma, vedem atit de multe nedreptati, limitari, prejudecati, absurditati chiar in mentalitatile victorienilor, observam de fapt cit de putin s-au schimbat ele in epoca noastra. Poate ca ne-am emancipat sexual, poate ca femeile ajung mai usor medici acum, dar „epidemiile de autoinjosire“, cum numeste Victoria McCandless razboaiele, inca se manifesta din plin. In plus, spitalele continua sa fie focare de infectii (poate nu neaparat in Marea Britanie, dar in destule locuri ale planetei, nu-i asa?) si, mai ales, „profiturile enorme ale claselor avute“ ramin pe mai departe „mult prea sacre pentru a fi puse sub semnul intrebarii“. Lumea n-a devenit un loc mai bun, a devenit pur si simplu un alt loc, in multe privinte chiar mai abject decit era spre sfirsitul secolului al XIX-lea. Un loc in care continua sa existe doar trei categorii de oameni, asa cum considera unul dintre personajele efemere ale romanului: cei inocenti, care sint si cei mai fericiti, caci au impresia ca toti si toate sint in esenta buni, apoi optimistii imaturi, cei mai numerosi, care „detin un har magic al inselatoriei“ ce le permite „sa-i priveasca pe cei infometati sau mutilati fara sa simta nici un disconfort“, si in cele din urma cinicii, care stiu ca „viata omului este in esenta o boala dureroasa, pe care doar moartea o poate vindeca“. Scriitorii, cred eu, prin natura indeletnicirii lor, nu pot apartine decit ultimei categorii, iar Gray o dovedeste cu prisosinta. Ceea ce nu inseamna ca, din cind in cind, acesti domni n-au chef sa ne faca sa ridem. Cu gura pina la urechi, daca e nevoie. Din nou, romanul de fata este cea mai buna dovada. Cititi-l si-o sa va convingeti.
Alasdair Gray, Sarmane creaturi, traducere si note de Magda Teodorescu, colectia „Biblioteca Polirom. Proza XXI“, Editura Polirom, 2012.