Adevarul e ca la Cannes cel mai mult te oboseste lumea multa si abia gasesti timp sa scrii, daramite sa te mai si gindesti la ce scrii. Eu sint cu All Is Lost in cap deoarece l-am vazut azi si m-a impresionat pentru Robert Redford.
Redford tot Redford ramine
N-o sa mai spun de acum inainte ca n-a imbatrinit frumos, pentru ca ma bate Dumnezeu. Si pe ecran, si la conferinta de presa am vazut un om integru, robust si bine structurat.
Redford nu mai are ce sa demonstreze. Daca nu era el, probabil ca nu se facea nici filmul, altfel extrem de riscant. Cine se uita azi (cind, cum a spus Redford la conferinta de presa, „oamenii vorbesc tot mai repede si mai mult“) la un film de o ora si 45 de minute din care nu se aude voce omeneasca timp de o ora, 44 de minute si 30 de secunde? Tot filmul e despre un barbat al carui iaht echipat cu tot ce trebuie e avariat in mijlocul Oceanului Indian si care, in loc sa injure, sa vorbeasca singur ori sa se isterizeze, incearca punctual, calm, logic sa faca fata fiecarei situatii nou-aparute. Al doilea film al lui J.C. Chandor dupa Panica pe Wall Street/Margin Call are trimiteri vagi la criza cu care se confrunta intreaga lume, dindu-ne si o sugestie: sa nu ne pierdem speranta si sa ne vedem cu demnitate si atentie de fiecare detaliu al vietii noastre insignifiante.
Inside Llewyn Davis e pe buzele tuturor
Mai sint patru zile pina se termina festivalul, dar cred ca Palme d’Or-ul se cunoaste deja, e pe buzele tuturor si in fruntea topului alcatuit de revista „Screen International“ (banuiesc ca i-a placut si lui Cristian Mungiu, membru al juriului, si nu doar pentru pisica din el). „Nu ne-ar deranja sa luam al doilea trofeu, pentru ca l-ar avea fiecare pe al lui“, au declarat deja autorii filmului, Ethan si Joel Coen. Inside Llewyn Davis e un titlu inselator pentru ca nu reusim sa aflam prea multe din interiorul lui Llewyn Davis, un cintaret de muzica folk din 1961, care incearca sa se lanseze intr-o cariera solo la New York dupa ce colegul cu care cinta s-a sinucis. Davis e interpretat de Oscar Isaac, un actor aproape necunoscut, dar extrem de bun – are si o voce superba – si care e in stare sa duca pe figura, pe intreaga durata a filmului, un jemanfisism un pic dispretuitor (uneori pe buna dreptate), fara a ne face sa-l dispretuim si noi pe el. Caci Llewyn Davis nu are, spre deosebire de personajul lui Robert Redford, prea multa consistenta. Nu e in stare sa se lege afectiv de cineva (nici o pisica nu rezista in grija lui) si nici n-are prea multa consideratie pentru prietenii care il ajuta lasindu-l sa doarma pe canapea. Poate pentru a-i da o sansa, destinul il arunca pe Llewyn intr-o odisee (n-ar fi primul personaj al Coen-ilor care pateste asta), dar din aceasta odisee care il poarta prin New York si de aici la Chicago el nu pricepe mare lucru – basca abandoneaza si pisica! Actiunea e plasata intentionat in anul 1961, cind muzica folk inca nu isi luase avint prin Bob Dylan sau Joni Mitchell, perioada documentata de fratii Coen foarte amanuntit. Dar filmul poate functiona si detasat de contextul real, ca o poveste morala, existentialista despre un om talentat care nu poate ajunge unde doreste pentru ca refuza sa isi vada greselile (prin urmare, le si repeta). Inside Llewyn Davis este extrem de amuzant si de agreabil, chiar daca e in acelasi timp trist si nostalgic. Actorii sint perfecti pe roluri, dintre cei din planul secund Carey Mulligan e excelenta in rol de scorpie. Nu ai ce cusur sa ii gasesti filmului, prin urmare, ce motive ar avea juriul sa nu ii dea La Palme d’Or?
Desplechin a facut un film inteligent si delicat
Mi-a mai placut, desi nu la fel de mult, Jimmy P. (Psychothérapie d’un indien des plaines), primul film turnat de Arnaud Desplechin in SUA. Desplechin a tot fost la Cannes si n-a luat niciodata nici un premiu. Ar putea lua acum premiul de scenariu pentru felul cum duce in paralel desfasurarea unei psihanalize si intriga propriu-zisa a filmului. Desplechin a scris scenariul impreuna cu americanul Kent Jones, plecind de la cartea Réalité et rêve: La psychothérapie d’un indien des pleines, scrisa de George Devereux, psihanalist si antropolog francez de origine romana, de fapt evreu ungur nascut la Lugoj in 1908, stabilit in Franta, unde a murit in 1985. Devereux a publicat in 1951 aceasta carte in care povestea cazul indianului american Jimmy Picard, pe care l-a vindecat intr-un spital militar american. De ce ar fi aceasta poveste interesanta pentru cinema? Lui Desplechin, care a descoperit cartea intimplator, intr-o librarie, i-a placut faptul ca Devereux a transcris dialogul dintre el si Jimmy. Prin acest dialog fascinant a avut senzatia ca poate face un film calat pe structura unei psihanalize. Jimmy P. nu a provocat mari efuziuni la Cannes, nu s-a situat printre pozitiile fruntase ale topului din „Screen International“, dar mie mi s-a parut inteligent si delicat. Desplechin e un regizor si un scenarist riguros, cu mintea antrenata. La conferinta de presa a marturisit ca ii plac melodramele. Adaugam ca se fereste insa de la a le face. Abia astept sa scap de morisca numita Cannes, care iti toaca marunt toate filmele pe care le vezi si face din ele o mare pasta, ca sa revad filmul (il va aduce Independenta Film) si sa-l rumeg in liniste.
Stiu ca mi-a placut omogenitatea scenariului, fluenta cu care scoate pe rind la iveala necunoscutele povestii, pe masura ce subconstientul lui Jimmy se lumineaza. Benicio del Toro mi-a placut si el mult pentru vulnerabilitatea din spatele staturii sale bolovanoase. Probabil ca a rezonat cu ceva din personaj, el care si-a pierdut mama la virsta de 9 ani. Mai revin la acest film cind o sa am mintea mai odihnita.
Behind the Candelabra – o decenta poveste de dragoste intre un barbat si un barbat
Behind the Candelabra, de Steven Soderbergh, e important din mai multe motive. O data pentru ca e un biopic despre ultimii 10 ani din viata pianistului Liberace, un entertainer de mare succes in anii ’70, celebru pentru aparitiile sale kitsch si pentru verva sa. Liberace a fost gay de la inceput si pina la sfirsit si de sus pina jos, dar cit a trait aceste lucruri nu se spuneau public. Nu era epoca. Admiratoarele sale nici nu se gindeau ca barbatul hiperingrijit, care isi lumina fata modificata de operatii estetice cu sfesnice aurii puse pe pian, putea fi gay. Franta a facut primii pasi in legalizarea casatoriilor dintre persoanele de acelasi sex chiar in timpul Festivalului de la Cannes, asa ca filmul lui Soderbergh a picat la tanc. Behind the Candelabra e si o decenta poveste de dragoste dintre o vedeta si un neica nimeni, si dintre un barbat care lupta cu batrinetea si un barbat foarte tinar. Faptul ca Michael Douglas si Matt Damon erau putin prea in virsta pentru rolurile lor nu conteaza cind machiajul face ce virsta nu mai poate face. Previzibil in desfasurarea lui (e inevitabil ca relatia dintre cei doi sa se fisureze la un moment dat si Liberace sa gaseasca un tinar mai proaspat, asa cum se mai intimplase), filmul ii datoreaza mult lui Michael Douglas, care revine spectaculos si spectacular din boala (a fost diagnosticat cu cancer cind Soderbergh i-a propus rolul). Intrebat la conferinta de presa cum e sa filmeze scene de sex cu Michael Douglas, Matt Damon a spus ca e vorba de meserie si ca e acelasi lucru cu a filma scene de sex cu Angelina Jolie.
Asghar Farhadi revine la universul familial
In palmaresul care se anunta in 26 mai s-ar mai putea regasi si Le Passé, primul film realizat de iranianul Asghar Farhadi in Franta. Farhadi a luat Ursul de Aur la Berlin, acum trei ani, cu A Separation, iar acum ramine tot la universul familial, in care se simte atit de bine. Un iranian soseste in Franta, unde a locuit timp de patru ani, pentru a divorta de sotia lui frantuzoaica (Bérénice Béjo). De fapt, s-ar parea ca fosta sotie l-a chemat ca sa ii rezolve problemele, pentru ca ea nu se mai intelege cu fiica adolescenta, nici cu copilul barbatului cu care vrea sa se casatoreasca (Tahar Rahim) si, de fapt, nici ea nu stie prea bine daca nu cumva l-ar vrea pe fostul sot inapoi. Ca si in precedentul sau film, dar cu mai multe „burti“ care lungesc povestea si iti dilueaza interesul, Farhadi urmareste cu onestitate adevarul fiecarui personaj si nu invinuieste pe nimeni, chiar daca le da dreptate copiilor exasperati uneori de deciziile egoiste ale adultilor. Povestea e consistenta si credibila, desi nu mai are trimiterile politice din A Separation.
Like Father, Like Son este uman si convingator
Din aceeasi paradigma face parte Like Father, Like Son, de Hirokazu Koreeda, o drama tot din zilele noastre care pune in echilibru legaturile de singe cu iubirea. Doi soti tineri, bine situati social si cu un copil de sase ani pe care se straduiesc sa il creasca cit mai bine (desi tatal nu are timp deoarece munceste mult), afla ca s-a facut o greseala la nastere si ca, de fapt, acela nu e copilul lor. Din curiozitate vor dori sa il cunoasca pe copilul adevarat, dar incercarea de a repara greseala cit mai e timp le va provoca durere tuturor, mai ales copiilor. Filmul ar putea si el sa-si gaseasca un loc in palmares. E uman si convingator, iar reactiile pe care le-a provocat la Cannes au fost foarte bune.
Borgman si Shield of Straw pot, dar se inmoaie pe traseu
Borgman, de Alex van Warmerdam, primul film olandez din competitia de la Cannes, incepe bine si se fisiie pe drum. Prima parte e un fel de Funny Games pe umor, in care un fel de salbatic venit din padure (traise pina atunci intr-un adapost subteran, dar fusese gonit de oameni inarmati, printre care era si un preot) bate la usa vilei unei familii instarite, cerind sa fie lasat sa faca o baie. Sotul, coleric, ajunge sa-l ia la bataie, dar sotia miloasa si vag atrasa de el il adaposteste in casuta din curte. Umorul de calitate si nesiguranta (cine e omul asta? ce doreste?) te tin in tensiune, dar cind necunoscutul si echipa lui incep sa ucida si filmul se stabileste pe un singur culoar, nu mai e interesant. Tot in competitie a venit si Takashi Miike, cu Shield of Straw, un film politist bun de vazut la mall. Un grup de cinci politisti trebuie sa transporte din provincie pina in Tokyo un psihopat pentru a carui moarte un barbat bogat a pus un pret imens deoarece psihopatul i-a ucis nepoata. Practic, oricine poate incerca sa-l ucida pentru a primi recompensa, de aici neincrederea totala a celor cinci politisti in oricine, de la oameni de pe strada pina la propriii colegi. Cind, in ultima parte, filmul incepe sa faca solfegii pe marginea datoriei de onoare a politistilor, incepem sa ne plictisim.
Din fericire, nu mai am loc! E trecut de miezul noptii, iar miine vreau sa fiu cit mai lucida. In numarul urmator iar o sa am doua pagini. Deocamdata, ele se ascund in ramurele, noapte buna!