„Spuneti ceva cald“, implora la un moment dat un personaj. „Mi-au inghetat picioarele.“ Ei bine, Miller spune tot timpul „ceva cald“ si cumva reconfortant, si numai pentru faptul ca o spune atit de bine. E ca si cum l-am avea linga noi, ca si cum l-am fi provocat inainte sa ne vorbeasca, iar acum ne delectam ascultindu-l cum „peroreaza“ pe diferite subiecte, de la literatura la film, de la boala la psihanaliza, de la America la Europa, de la Hitler la Hamlet, de la politica la… ei bine, practic orice.
O scriitura intensa si vie
Intr-adevar, nimic din ce se petrece in lume nu pare sa-i scape artistului („ar trebui sa ne purtam ca si cum ne-am afla cu adevarat in lume!“, zicea Breton), e conectat la tot, sublim si grotesc deopotriva, si indiferent despre ce-ar scrie/vorbi, Miller scrie/vorbeste cu patima, cu pofta, implicindu-se total in subiect, luindu-l si intorcindu-l pe toate fetele, epuizindu-l si nu lasindu-se epuizat de acesta. Adeseori, americanul socheaza prin franchete, prin lipsa oricaror inhibitii, adeseori ai impresia ca scrie parca sub efectul unor narcotice, adesea ni se prezinta parca prea bombastic, prea sigur pe sine, dar niciodata nu-l simti fals, cautat, artificial. Intr-adevar, atit de reala e scriitura sa, atit de intensa si de vie, incit iti dai seama ca Miller nu minte niciodata. Greseste, cu siguranta, dar de mintit nu minte.
Arta si singuratate
In „Pace! E minunat!“, aflam ca „speranta e un lucru nefast“, pentru ca „inseamna ca nu esti ceea ce vrei sa fii (…) inseamna ca iti faci iluzii“, si ca, pe o scara mai larga, consideri, implicit, ca traiesti o perioada nefasta, „vremuri extraordinar de dificile“. Dar „vremurile sint mereu grele“, zice el, „daca nu reusesti sa devii imun, sa devii Dumnezeu“, lucru care, odata atins (desi nu este usor), iti aduce mult dorita indiferenta la soarta lumii, te face sa nu mai ai retineri si nici sa mai faci compromisuri. „Sint un scriitor cosmologic“, conchide el, nu francez, nu american, afirmatie care stie ca are sa-l coste la un moment dat. Nu mai mult, probabil, decit cea cu care inchide argumentatia, „un artist ar trebui sa fie in stare nu doar sa scuipe pe arta predecesorului sau, sau pe toate operele de arta, ci si pe a sa. Ar trebui sa fie in stare sa fie artist in permanenta, pentru ca in final sa nu fie artist defel, ci o opera de arta“. Sincer, in ziua de azi, nu cred sa mai existe acest tip de artist. Bun, multi ar fi tentati sa scuipe pe arta predecesorilor, si mai multi pe arta contemporanilor, dar pe arta lor, pe propria lor arta? Doamne fereste!
„Max“, un fel de proza scurta, mi-a adus aminte de Conrad Moricand din Un diavol in Paradis : un individ pe care nu poti decit sa il detesti, dar de care te simti atras in mod irezistibil, atit de puternic e sentimentul de repulsie pe care il resimti fata de el. Aici se intimpla ca acest om sa fie evreu, e vorba, bineinteles, de Max, sau poate „se intimpla“ nu e formularea corecta, poate ca Max este de fapt simbolul tuturor evreilor Europei, alienati, singuri, disperati, la un pas de a innebuni, jinduind dupa „sprijin moral“ intr-o lume care „colcaie de puroi si amaraciune“, intr-o lume care, asa cum marturiseste naratorul ca i s-a parut de la bun inceput, este „buna, dar infricosatoare“. Un text premonitoriu daca ne gindim ca e scris in 1939!
Cinema si Dostoievski, Joyce sau Proust
Trecem la „Virsta de aur“, un eseu despre cinema, o arta care, ni se spune, „a aparut prea tirziu“, dintr-un sentiment de lasitudine, s-a nascut „exact cind noi sintem pe cale de a muri“. Cinematografia e prima arta unde „multimea ii dicteaza artistului ce trebuie sa faca“ (corect!), asa ca indemnul scriitorului fata de artisti este: scoteti-o din miinile gloatei, un indemn de bun-simt, dar care nu a fost pus in practica decit rareori, cel putin in Statele Unite. Cea mai mare parte a eseului este de fapt o cronica de film, extrem de favorabila, la cunoscuta (mai e oare?) pelicula a lui Buñuel, L’Age d’or, care, potrivit lui Miller, „nu face apel nici la intelect, nici la suflet, ci loveste de-a dreptul in plexul solar“. Filmul, o poveste de dragoste suprarealista, aparuse in 1930, constituind debutul in lungmetraj al regizorului spaniol care cu doar un an inainte daduse lumii Un chien andalou.
Tot cronica de film, tot favorabila, o constituie „Reflectiile despre Extaz“, filmul cehului Gustav Machatý din 1933, un film aproape erotic (sau de-a dreptul erotic pentru vremurile acelea), pe care Miller, el insusi un constant propovaduitor al erotismului, il compara cu romanele lui D.H. Lawrence. Raminem ancorati in erotic, si tot in universul filmului, pentru ca urmatorul text, numit, oarecum naiv, „Scenariu (film cu sonor)“, este inspirat, o spune chiar autorul, de Casa incestului de Anaïs Nin, amanta si binefacatoarea sa din perioada petrecuta in vila Seurat. Nu e vorba propriu-zis de un scenariu, ci de o nuvela semierotica, extrem de suprarealista si ea, gen cu care de altfel ne vom tot intilni pe parcursul volumului. Captivant este si „Universul mortii din Lumea lui Lawrence“, autorul Femeilor indragostite fiind pentru Miller probabil singurul scriitor englez contemporan lui de care s-a simtit legat afectiv. Astfel, nu trebuie sa ne mire afirmatia sa cum ca „viata si opera lui Lawrence reprezinta o drama centrata pe incercarea de a evada dintr-o moarte vie. O moarte care, daca ar fi inteleasa, ar provoca o revolutie in modul nostru de viata“. Si desi vorbeste suficient despre Lawrence, Miller dedica pagini intregi si operelor lui Dostoievski, Joyce si Proust. Despre literatura ultimului, Miller spune ca „este cel mai triumfator monument dedicat deziluziei“, in timp ce limbajul lui Joyce este „o masturbare feroce realizata in paisprezece limbi, (…) un orgasm nu de singe si sperma, ci de zgura moarta, iesita din craterul ars al mintii“. Greu de uitat o asemenea replica!
Suprarealism pur si dur
Odata cu „Jabberwhorl Cronstadt“, poet, muzician, colectionar de plante, meteorolog, lingvist si oceanograf, un barbat care se lupta cu durerile ciclului, la fel ca o femeie, patrundem in zona suprarealista dura a volumului. Textul e un fel de preludiu la „Scrisoarea deschisa catre suprarealistii de pretutindeni“, din care aflam definitia poemului: „un fir de paianjen pe care poetul il secreta din propriul trup, dupa un calcul logaritmic prorocit de el insusi“, desi „si meduza e un poem – cel mai frumos poem“. „Scrisoarea deschisa…“ reprezinta un fel de crez artistic al scriitorului (va pune tot timpul dinamita in cuvintele sale, nu il intereseaza literatura, ci scrisul, Tropicul cancerului nu este o opera de fictiune, ci un document autobiografic, o carte umana), dar si un pretext numai bun pentru pronuntarea unor… cugetari: „Sa ai dreptate inseamna fie s-o iei inaintea timpului, fie sa ramii in urma lui“, „tirania functioneaza intotdeauna mai bine sub masca ideilor liberatoare“, „crestinismul a fost expresia unei confuzii universale“, „lumea nu se invecheste. Fiecare mare artist reafirma prin opera sa acest fapt“, „suprarealismul este una dintre manifestarile unei vieti pe cale sa se stinga, un virus care grabeste inevitabilul sfirsit. Chiar si asa, este o miscare in directia buna. Europa trebuie sa moara, iar Franta odata cu ea. Mai devreme sau mai tirziu, va trebui sa inceapa o noua viata, o viata din radacini“. Foarte cioranian, nu-i asa?
Ochiul atotvazator
Cel mai distractiv episod al volumului este povestirea unei calatorii esuate in Anglia (care, de altfel, nici nu-i place lui Miller, dar cum, dintr-o data, simte nevoia sa vorbeasca in limba materna, nu are o alternativa mai buna), cind este intors de la granita pe motiv ca nu avea suficienti bani asupra sa (cam cum erau intorsi romanii inainte de aderarea la UE). O anecdota plina de umor, dar si un veritabil studiu de mentalitati (intre Anglia, Franta si Statele Unite), cum este si „Placinta sclipitoare“, dar si „Podul Brooklyn“ ceva mai incolo. Apoi, imersiunea in suprarealism recidiveaza cu „Viata nocturna“, unde Miller calatoreste in adincurile Inconstientului (sau poate doar ale Imaginatiei) pentru a aduce la suprafata halucinanta lume care salasluieste acolo.
„Un être étoilique“ este un omagiu adus lui Anaïs Nin, dar si o incercare de explicare a jurnalului ca gen literar, utila tuturor, insa mai ales celor care inca mai cred ca daca citesc un jurnal e ca sa afle adevarul.
„Ochiul cosmologic“, un excurs in pictura lui Hans Reichel, incheie aceasta calatorie in interiorul sinelui si al lumii privite de sine. „Vreau ca tablourile sa se uite la mine“, isi aminteste Miller ca i-a spus odata artistul. „Daca eu le privesc, iar ele nu ma privesc la rindul lor, nu sint bune.“ Remarca, ne divulga scriitorul, venise pe fondul observatiei ca in toate tablourile sale exista un ochi, ochiul cosmologic. Se poate vedea acest ochi si in scrierile lui Miller? Eu zic ca da. Seamana cu ochiul atotvazator, dar e mult mai frumos.
Henry Miller, Ochiul cosmologic, traducere si note de Cristina Felea si Mihaela Negrila, colectia „Biblioteca Polirom. Seria de autor «Henry Miller»“, Editura Polirom, 2013.