Generatii intregi de studenti au fost fascinati de cursurile pe care le-a tinut la IATC incepind cu 1965, mai intii ca asistent universitar, pe urma ca lector, conferentiar si, din 1990, ca profesor de Istoria filmului universal. Dupa ce fostii studenti i-au adunat notitele de curs intr-un volum, Istoria filmului universal 1895-1945, aparut in 2010, UNATC a strins recent intr-o carte, publicata cu sprijinul Editurii Video si al Ministerului Culturii si Patrimoniului National, o parte din scrierile aparute intre 1964 si 2000 in publicatii de specialitate sau volume colective. Selectia alcatuita de Ileana Littera, sotia lui George Littera, e structurata astfel: o prima parte, teoretica, se refera la limbajul filmic, inclusiv la genuri si specii cinematografice, a doua se ocupa de filmul romanesc, iar a treia de autori si filme din alte zone geografice si temporale. Intr-o epoca in care tehnica face cultura pe cit de larga pe atit de inconsistenta, scurtind timpul, un astfel de volum echilibreaza o balanta, incercind sa intregeasca portretul unui intelectual de exceptie care n-a avut vreme sa scrie pentru posteritate. (Cum nu e destinat comercializarii, volumul poate fi procurat de la Editura Video din Ministerul Culturii, inglobata recent in nou-aparutul Institut National al Filmului.)
Iata, mai jos, amintirile directorului de imagine si regizorului Iosif Demian despre George Littera.
Iosif Demian: „Prietenia noastra a fost onesta si profunda“
„Pe Gigi Littera l-am cunoscut in casa parintilor lui Niki Opritescu. Asta se intimpla intr-o duminica, intr-un noiembrie pe sfirsite al anului 1984. Era prima mea invitatie la o intrunire organizata – cu regularitate, cum urma sa aflu mai tirziu – de Niki (pe atunci student la Regie film, coleg de anul I), intilniri unde isi aduna prietenii lui, colegii de facultate cu care simpatiza, actori, persoane de interes. Invitatia mea nu era intimplatoare. Niki pusese ochii pe mine mai ales dupa ce aflase ca filmasem cu Dan Pita Paradis, un scurtmetraj avindu-l ca protagonist pe Adrian Georgescu (Dan Pita ratase admiterea la IATC, avea sa-i reuseasca in anul urmator, in mare masura gratie filmului Paradis). Niki isi cauta colaboratorul din clasa paralela (Imagine) si-l voia, evident, pe cel socotit cel mai bun (asta inainte ca vreun alt coleg, mai ales Azimioara, Felicia Cernaianu sau Timotei Ursu, sa i-o fi luat inainte). Venisem la intrunire impreuna cu Dan Naum, cel care urma sa monteze viitoarele noastre filme studentesti (inclusiv Negostina, ultima mea colaborare cu Opritescu). Gigi Littera venise deja, isi alesese un loc strategic la capatul opus al mesei din sufragerie. Ne-am salutat de parca ne stiam, apoi, intrerupti de interventia galagioasa a lui Comis Laurian (tot student la Regie), cu atit am ramas. Soseau altii, treptat camerele devenisera neincapatoare. Pe nesimtite, m-am angrenat in discutiile despre te miri ce, mai ales despre IATC-ul de fiecare zi. Gigi Littera a avut citeva interventii care nu mi s-au parut cine stie. Nu ma impresiona in vreun fel si, desi trecusera citeva luni de studentie, habar n-aveam ce hram poarta.
Peste citeva zile ne-am revazut pe culoarele institutului din Schitu Magureanu. Era inconjurat de studentii, mai ales studente de la sectia Critica de teatru si film. Am intrebat pe cineva si abia atunci am aflat ca preda critica de film. Noi, cei de la Operatorie, nu l-am avut – noua ne preda Marius Teodorescu Istoria filmului, dar si o introducere in critica si estetica filmului. Cu domnul George Littera, cum ii spuneam, ne intersectam pasii pe culoare, la vizionari de filme, dar sa fi avut vreo discutie de tinut minte n-a fost sa fie. Cind am aflat mai multe despre cursurile sale, am decis sa particip cind se tineau in amfiteatrul institutului. Treptat am capatat gustul prelegerilor sale, ma entuziasma atmosfera schimburilor pe care le avea cu studentii.
Ne-am reintilnit la vizionarea filmului nostru de absolvire, Negostina, unde fusese invitat de Niki. Filmul era asteptat cu mult interes, era primul film studentesc realizat in format Cinemascop si, mai ales, lansa un regizor de film, Nicolae Opritescu, si o actrita, pe Margareta Kraus (careia i se promitea un viitor stralucit). Evident, proiectia a fost un mare succes, laudele au curs minute in sir. La un moment dat, Gigi mi-a cautat privirea, a zimbit si mi-a zis: «Pentru un debut, nu e rau de loc». In drum spre Bucuresti, Niki – mai fericit ca oricind – a tinut sa-mi spuna ceva important, si anume ca, atunci cind ma invitase pentru prima oara in casa lui, in acel sfirsit de noiembrie, il invitase si pe Gigi Littera cu rugamintea certa sa-si dea cu parerea daca eu eram cel mai potrivit colaborator, operatorul de imagine la filmele pe care urma sa le realizeze. Iar raspunsul lui Gigi Littera a fost: «Categoric!».
Revenirea noastra in capitala, dupa ce incheiasem filmarile la documentarul despre inundatiile din 1970, documentar ce urma sa se numeasca Apa ca un bivol negru, a fost urmarita cu atentie. Gestul spontan al unui grup de cineasti foarte tineri de a deveni martorii unui dezastru natural cu urmari catastrofale in intreaga tara a depasit simpla curiozitate a breslei si a criticii, fiind considerat un fenomen aparte. Treptat s-a impus ca momentul care a provocat aparitia unei noi generatii de cineasti – Noul Val al filmului romanesc. L-am regasit pe George Littera printre cei care ne-au admirat si ne-au incurajat fara ezitare. As zice ca intilnirea mea cu el s-a petrecut atunci si a devenit piatra de capatii a unei prietenii remarcabile. Ar fi multe, multe de spus despre anii care au urmat, despre intilnirile noastre ce se prelungeau pina foarte tirziu in noapte. Eram oaspetele lor, al lui Gigi si al Ilenei, la orice ora posibila sau imposibila si mereu aveam ceva de discutat, de comentat ori de disputat. La aparitia mea, ca la un semnal, Ileana se repezea cu ibricul la aragaz, nici macar nu ma intreba daca vreau sau nu cafea. Gigi intrerupea orice facea in acel moment, oricit de important ar fi fost acel ceva. Niciodata vreo scuza, aminare sau refuz. Ne asezam in jurul mesei rotunde din sufragerie unde aveam locul meu, acelasi ani de zile si «consumam la nesfirsit cinema diluat cu cafea».
Pentru mine acele intilniri au fost si au ramas unice, fascinante. Mi s-a parut un adevarat miracol cit de multe adunase, studiase Gigi despre cinema, cit de erudit putea fi fara sa te umileasca. Au fost lectii de cinema care au contribuit la formarea mea de cineast. Prietenia noastra a fost adevarata si, nu intimplator, am luat-o cu mine cind, cu peste un sfert de veac in urma, am fost nevoit sa parasesc tara. Mai apoi, fiecare revenire a mea ne-a oferit bucuria reintilnirii, prilejul de a reinnoda vremurile parcurse si, de fiecare data, a insemnat o noua dovada ca nici distantele, nici anii nu pot afecta o prietenie adevarata atunci cind e sincera si reciproca.
M-am intrebat deseori oare care sa fi fost secretul acestei prietenii. Gigi mi-a vazut filmele, atit cele realizate ca operator de imagine, cit si, mai apoi, cele pe care le-am regizat. Evident, le-a comentat de fiecare data, dar niciodata nu m-a laudat pentru ele, nici in vorbe si nici in putinele cronici scrise pe marginea lor. Curios, in ciuda acestui sentiment, prietenia noastra a fost si mai onesta, si mai profunda.“