Documentarul propus de el a fost dezvoltat, pe rind, de Cornel Mihalache si Alexander Nanau. Pe urma a ajuns la Ionut Teianu, scenaristul lui Despre oameni si melci, care locuieste de ceva vreme la Paris si care, inainte de a cocheta cu cinemaul, a fost jurnalist. Din povestea complexa investigata de Liviu Tofan in carte, Teianu a fost nevoit sa sintetizeze o formula pretabila unui film de o ora care sa fie usor de inteles si sa poata fi difuzat la televizor, desi Tudor Giurgiu a anuntat la lansarea de la Institutul Francez din Bucuresti ca va scoate filmul si in sali (poate si pentru ca e finantat de Centrul National al Cinematografiei si trebuie aratat public).
Ce „zugraveste“ Ionut Teianu in documentarul sau? Practic (sic!), nu zugraveste mai mult decit o facea cartea, adica nu face investigatie pentru a incerca sa afle mai mult decit a aflat Liviu Tofan in patru ani de documentare. Dar arata ceea ce cartea nu putea sa faca, prin natura ei. Ni-l arata pe spionul securist Matei Pavel Haiducu, care facea spionaj industrial in Franta din 1975 pina cind Ceausescu i-a dat misiunea sa-i lichideze pe doi intelectuali incomozi: Virgil Tanase, care tocmai publicase in revista de mare tiraj „Actuel“ pamfletul Ceausescu I, rege comunist, si pe Paul Goma, care se exprima liber, cu fiecare ocazie, impotriva regimului de la Bucuresti. Norocul a fost ca francezii au facut si ei un documentar cu Haiducu, dupa ce acesta a defectat si s-a dus la Direction de la surveillance du territoire (DST), adica imediat dupa ce a primit misiunea. Virgil Tanase spune in film ca tradarea lui Haiducu s-ar fi datorat dezamagirii ca el, un spion de elita care se ocupa de energia nucleara, e pus sa faca treaba unui ucigas oarecare. Mai exista si varianta ca, insurindu-se in Franta si devenind tata, s-ar fi gindit de doua ori.
Cazul e atit de cinematografic (in sine, dar si prin marturiile sale vizuale) incit ar fi fost pacat sa nu se faca un film care sa puna la un loc reenactment-urile cu Haiducu si fragmente din interviul-„confesiune“ dat lui Carmen Dumitrescu si Televiziunii Romane la inceputul anilor ’90. Regizorul a mai intercalat fragmente din interviurile luate de el lui Virgil Tanase si Jean-François Clair (fost director adjunct al DST), iar rezultatul e un film elaborat vizual care exploateaza bine „split screen“-ul si poate oferi (cui vrea), datorita vocii naratorului (Mihai Constantin), ca vocea unui crainic de Telejurnal, o nuanta si o rama vag ironice. Daca m-ar intreba cineva, mi-ar fi placut sa vad un film mai diferit de tiparul documentarului TV (chiar daca si acesta incearca sa il saboteze din interior), fara „talking heads“, care sa continue ideea reenactment-ului si sa o puna cumva in rama.
Ba, ca sa nu se piarda nici marturia lui Virgil Tanase, sa se faca doua filme in oglinda in care cei doi eroi sa nu interactioneze si in care fiecare sa isi spuna povestea.
Ce s-a intimplat in 1982 complicat, nu cu totul cunoscut si a dus la paralizarea relatiilor dintre Franta si Romania (François Miterrand si-a aminat sine die vizita pe care trebuia sa o faca in septembrie 1982 la Bucuresti. Dupa ce Haiducu a sunat la DST si a spus cine e, francezii au luat decizia de a pune in scena o falsa rapire a lui Virgil Tanase, care sa dea la Bucuresti senzatia ca Haiducu si-a indeplinit misiunea. Inainte de asta, in 18 mai 1982, la Hotel Concorde Lafayette, intr-o intilnire cu lume multa (pentru ca sa fie mai multi ochi ai Securitatii), Haiducu varsa otrava in paharul lui Paul Goma, dar un „jurnalist“ neatent rastoarna paharul. Doua zile mai tirziu, Virgil Tanase e rapit in plina strada. De fapt, e ascuns de DST intr-o casa din Bretania (nici politia judiciara nu stia, iar in Franta disparitia lui devine un caz despre care vorbeste insusi presedintele Miterrand intr-o conferinta de presa), in vreme ce Haiducu revine la Bucuresti unde primeste Steaua Republicii pentru merite exceptionale si e primit la Neptun de intiiul cuplu al tarii. Se pare ca scopul vizitei era si de a cauta informatii despre Charles Hernu, fost Ministru al Apararii intre 1981 si 1985, care era prieten cu François Miterrand si despre care se aflase ca fusese agent KGB pina in 1963. Asta ar putea explica de ce DST-ul l-a crezut pe Haiducu si a intrat in joc.
Un jurnalist de la „Le Matin“ a aflat planul DST-ului si, sub pretextul ca trebuie sa spuna public adevarul, nu s-a lasat pina nu a publicat articolul. „I-am spus ca si francezii care ii turnau la politie pe evreii ascunsi in timpul razboiului tot adevarul spuneau“, i-ar fi zis Virgil Tanase, incercind sa amine publicarea articolului. Cind textul apare, nu mai e alta solutie decit expunerea publica a intregii afaceri. Haiducu iese la rampa, apare chiar in conferinte de presa si la televiziune, isi schimba numele in Mathieu Forrestier, in 1984 va publica si o carte (J’ai refusé de tuer) si moare la virsta de 50 de ani (in 1998, dupa un al doilea transplant de ficat).
„Monstrul e profund“
Cum se raporteaza Virgil Tanase la aceasta poveste, dupa 31 de ani? „Episodul e interesant in masura in care, dincolo de fapte, este o lupta a fiecaruia dintre noi cu un monstru care supravietuieste de la un sistem politic la altul, de la o epoca la alta – iar monstrul nu e aparent, ci profund. E un fel de a spune ca avem posibilitatea sa ne batem cu monstrul si uneori chiar sa reusim (n.red. – sa il invingem). (…) Eu am nimerit in povestea asta pentru ca am facut un pamflet. Pamfletul este specie literara si, ca autor de pamflet, am fost multumit pentru ca am primit cea mai evidenta recompensa. Mai mult decit atit nu-ti poti dori. Dar meseria mea e cea de scriitor. Ce ma incita e felul in care noi reusim sa ne construim un destin in conditii istorice care sint intotdeauna catastrofice. (…) Nu am senzatia ca dificultatile noastre in istorie sint astazi mai putin drastice. Titlul – filmul nu o mentioneaza – e cel al unei carti pe care am publicat-o acum doi ani. Nu am vrut niciodata sa scriu despre aceasta istorie. Am trait-o, deci o cunosteam. Acum doi ani am scris Leapsa pe murite in care am povestit, de fapt, cum s-a ajuns aici, cum un om ca mine si ca dumneavoastra, care nu tinea sa fie nici erou, ca toti oamenii generatiei noastre…. Nu am vrut sa fim eroi, dar nici victime; nu am fi vrut sa colaboram la crima, dar nici n-am fi vrut sa fim victimele ei. Cum sa traiesti intr-o asemenea situatie catastrofica?
Infatisarea monstrului e diferita si e mai – n-as spune seducatoare, dar mai putin violenta. Dar nu trebuie sa se creada ca a trai moral in situatia de catastrofa de azi e mai usor decit acum 30 de ani.“
Ionut Teianu a dorit sa il aiba si pe Paul Goma in film, dar acesta a refuzat sub pretextul ca ce a avut de spus despre acest caz a spus in cartea Soldatul ciinelui. „Afacerea Tanase“ (cum s-a numit in epoca) a inghetat si relatiile dintre Paul Goma si Virgil Tanase, dar cine stie… La proiectia bucuresteana, Virgil Tanase a lasat sa se inteleaga ca o impacare e oricind posibila. „E o despartire, nu e o prietenie rupta.“