Desi parte din filmele din editia 2013 a Cannes-ului vor intra si in salile romanesti (majoritatea fiind distribuite de Independenta Film), un astfel de festival e dificil de realizat, mai ales daca vrei sa inviti si cineasti cunoscuti. „E complicat, totul se face pe baza de relatii personale. A fost un pic mai simplu anul acesta pentru ca am fost in juriu la Cannes, vazusem filmele si am avut ocazia sa ma intilnesc si cu oamenii“, a spus Cristian Mungiu. Acesta este de parere ca mult mai greu e sa convingi publicul bucurestean sa intre in sali. „Nu ne este atit de greu sa organizam festivalul, sa obtinem filmele, sa gasim banii si sa platim drepturile cit ne este sa comunicam ce sansa deosebita ar trebui sa fie pentru publicul din Romania sa vina sa vada aceste filme“, a spus el. Poate ca exagereaza. Daca nu ar fi girat cu numele lui acest festival, „Les films de Cannes à Bucarest“ nu ar fi avut loc pentru ca n-ar fi obtinut drepturile si n-ar fi convins nici partenerii romani sa-i dea bani.
Festivalul a devenit cunoscut nu doar pentru ca aduce filme bune, dar si pentru discutiile de dupa proiectii la care cineastii raspund intrebarilor publicului. La editia din acest an invitatii au fost unul si unul: Abdellatif Kechiche (caruia juriul din care a facut parte si Cristian Mungiu i-a dat in acest an, la Cannes, Palme d’Or pentru La vie d’Adèle: Chapitres 1 & 2), producatorul Sylvie Pialat (vaduva lui Maurice Pialat), actrita si regizoarea Sandrine Bonnaire (care a fost descoperita de Pialat in filmul À nos amours), mexicanul Amat Escalante (al carui film, Heli, a fost premiat pentru regie in acest an la Cannes), Thierry Frémaux (delegatul general al Festivalului de la Cannes), actorul Christophe Paou (protagonist in L’inconnu du lac) si criticul Nick James (redactor-sef al revistei britanice „Sight & Sound“). Plus romanii Radu Jude si Tudor Cristian Jurgiu.
Inainte de a trece la altele sa spunem urmatoarele: „Les films de Cannes à Bucarest“ nu e gindit doar ca o vitrina cu bunatati, ci si ca un pretext de a aduce la Bucuresti profesionisti recunoscuti, de a-i familiariza cu cinemaul romanesc si de a-i folosi ca „arme“ pentru a determina statul roman sa se implice in tot ce inseamna cinema, de la productia de film pina la distributie. Selectionerul celui mai mare festival de film din lume, Thierry Frémaux, a mai fost de citeva ori la Bucuresti. Cristian Mungiu: „Sa stiti ca nu vine asa de des la un festival pe cit vine la noi. Vine asa, ca un gest de curtoazie, de respect si de incurajare pentru cinematografia noastra, pentru ca avem destul de multe probleme. Stie ca prin acest festival incercam sa readucem publicul catre acest gen de filme, stie ca avem mari probleme de distributie in Romania si vine sa ofere un fel de gir al respectului de care filmul romanesc se bucura in afara, in speranta ca va incepe sa capete aceeasi stima, incetul cu incetul, si in Romania – ceea ce deocamdata nu e cazul“. Dincolo de „gir“, Thierry Frémaux a venit si in misiune, pentru ca mare parte din an circula prin lume pentru a vedea ce filme se mai fac si pe ce s-ar putea baza la editia urmatoare a festivalului. Evident, nu se duce in toate tarile.
„Nu poti face tot timpul filme mari fara nici un ban“
In timpul festivalului a fost prezenta si o delegatie a Centrului National al Cinematografiei si Imaginii Animate din Franta, delegatie condusa chiar de directoarea institutiei, Frédérique Bredin, care s-a intilnit cu membri ai staff-ului Centrului National al Cinematografiei din Romania si cu cineasti romani pentru a vedea cum poate ajuta Franta cinematografia romana si institutia care se ocupa de ea. Dupa ce in 2009, la Cannes, guvernele celor doua tari semnasera un acord pentru coproductii, acum s-a semnat o declaratie comuna, adica un fel de scrisoare de intentie prin care cele doua institutii promit sa se informeze regulat si sa se ajute in domeniul productiei de filme, dar si al distributiei, educatiei, patrimoniului si luptei impotriva pirateriei. Proiectia cu filmul de debut al lui Maurice Pialat, L’Enfance nue, a fost speciala pentru ca s-au aflat in sala si delegatia de la CNC-ul francez, si Sylvie Pialat, si Abdellatif Kechiche care isi prezentase mai devreme Vénus noire. Simpatica Sylvie Pialat nu s-a putut abtine sa nu intrebe de pe scena daca nu exista in sala vreun prieten al ministrului Economiei pentru a-l convinge pe acesta de necesitatea de a ajuta cinematografia locala: „Daca as putea, as schimba timp de doi ani mijloacele franceze cu cele romanesti. La noi se dau multi bani pentru filme proaste, aici cei buni n-au bani sa-si faca filmele. Daca cineva din sala e prieten cu ministrul Economiei, sa-i transmita ca educatia cinematografica e foarte importanta, ca salile de cinema sint foarte importante si ca e foarte important ca cineastii romani sa aiba bani pentru a-si faca filmele. E imposibil sa faci cinema fara bani – lui Pialat i-au lipsit toata viata. Nu poti face tot timpul filme mari fara nici un ban“.
(In interviul cu Abdellatif Kechiche, pe care il vom publica saptamina viitoare, acesta se plinge ca CNC-ul francez nu i-a sustinut filmele, nici macar La vie d’Adèle, pe care l-a facut cind era deja cunoscut si premiat in festivaluri.)
Maurice Pialat
Evenimentul editiei a fost retrospectiva Maurice Pialat, cu prezentarea tuturor celor zece lungmetraje realizate de acesta pina la disparitia sa din anul 2003, precum si a documentarului Maurice Pialat, l’amour existe, de Jean-Pierre Devilliers si Anne-Marie Faux. A fost o ocazie unica de a descoperi un cineast singular prin curajul de a-si pune viata pe ecran si emotia obtinuta din relatia cu actorii (atit de greu de inteles, a spus sotia lui, de cineva din afara). Nick James, redactorul-sef de la „Sight & Sound“: „Senzatia mea e ca (n.r.: Pialat) intelege perfect relatiile umane pe care le descrie. Stilul cinematografic e atit de simplu in aparenta (aparent, pentru ca nu e deloc simplu), cadrele lungi si toate elementele sint in asa fel construite incit sa asigure o legatura emotionala si fizica cu persoanele de pe ecran. Pialat nu e cunoscut deloc in Marea Britanie, cu exceptia celor care citesc «Sight & Sound», serios. In linia realismului noi ii avem pe cineastii nostri, dar diferenta intre ei si ce facea Pialat sta in puritatea si consistenta emotiei fiecarei scene“.
Nick James a participat alaturi de Sylvie Pialat, Sandrine Bonnaire si Razvan Radulescu la o discutie dupa proiectia cu À nos amours. Realizat in 1983, filmul a debutat-o pe Sandrine Bonnaire care, la 15 ani, era considerata „exceptionala“ de Pialat in postura unei adolescente care traieste un complex oedipian fata de un tata (interpretat chiar de Pialat), o mama nevrotica si un fiu agresiv atasat, la rindul sau, de mama. Dincolo de resentimentele fata de parinti (Sylvie Pialat avea sa spuna ca Pialat si-a facut filmele bazindu-se pe experienta primilor 12 ani din viata), À nos amours e unul dintre filmele autobiografice in care Maurice Pialat si-a topit resentimentele, iar discutia de dupa proiectie a fost revelatoare pentru modul de lucru al acestuia. Cea mai importanta scena a filmului e cea a cinei la care participa intreaga familie, plus sotii aferenti ai copiilor, si la care tatal apare pe neasteptate insotit de un posibil cumparator al casei (dupa ce se mutase de acolo). Sylvie Pialat a povestit ca singurii care au stiut ca tatal/Maurice Pialat urma sa intre in cadru erau ea si directorul de imagine. „De fapt, el regla acolo niste conturi mai vechi, cu fiecare in parte (…), de pilda, l-a pus pe Cyrill Collard, care ii fusese asistent si care dorea sa faca regie, in rolul sotului incornorat al fiicei, in vreme ce sotia lui Dominique (fiul sau in film) era interpretata de sora producatorului filmului (si viitoarea mama a Léei Seydoux).“ In principal, Pialat dorea sa-l taxeze pe criticul Jacques Fieschi, redactorul-sef al revistei „Cinématographe“, pe care il distribuise in rolul cumnatului fiului sau. Cind Pialat/tatal si-a facut intrarea in cadru, toata lumea a ramas cu gura cascata, iar aparatul a imortalizat reactiile. Fiecare a reactionat spontan la ce auzea pentru prima oara din gura lui Pialat.
Sandrine Bonnaire a fost singura crutata. Pialat o placuse in mod special si pentru ea nu l-a mai omorit pe tata dupa primele doua scene. „Era fascinat de Sandrine“, spune Sylvie Pialat azi, care l-a cunoscut pe viitorul ei sot tot pe platourile de la À nos amours. „In scenariul original tatal murea dupa primele doua scene, dar Maurice se temea sa nu spuna ca urma sa moara ca sa nu se intimple de-adevaratelea, dar si pentru ca dorea sa stea mai mult in preajma lui Sandrine.“
Si Sandrine Bonnaire a avut o relatie speciala cu pe cel care a descoperit-o: „Mi-a pus o gramada de intrebari despre tatal meu (ii stia pe ai mei si il respecta foarte mult pe tata). Eu nu puteam discuta prea multe cu tata pentru ca era mai retinut, iar eu foarte salbatica. Imi doream ca tata sa-mi spuna ca ma iubeste, dar el nu era in stare. Cred ca Pialat a inteles. Pe atunci el nu avea copii, deci eram pe undeva copilul lui“. Viata viitoarei actrite a intrat in film, iar filmul a influentat-o ulterior. „Cunoscusem acest american care a stat sase luni la noi acasa. Pialat mi-a spus sa-l aduc in film si i-a dat rolul celui cu care personajul meu se culca pentru prima oara. La sfirsitul filmarilor urma sa plec la San Diego de-adevaratelea, de aceea a si introdus acea scena finala. Si pe mine m-a condus pe urma tata la aeroport. E interesant ca mi se intimpla foarte des sa visez ca tata imi face cu mina de jos, iar eu ma uit la el prin hublou, din avion.“
Abdellatif Kechiche
Cineastul franco-tunisian are o relatie si mai complicata cu actritele din La vie d’Adèle: Chapitres 1 & 2, Adèle Exarchopoulos si Léa Seydoux, care s-au trezit a saptea zi dupa Scripturi, adica in luna septembrie, adica la patru luni dupa Cannes, sa spuna intr-un interviu in SUA ca regizorul le-a tratat oribil pe platou. Kechiche s-a enervat si a reactionat la fel de lipsit de tact, spunind in presa franceza ca Léa Seydoux a insistat s-o ia in film, pentru ca el nici nu era sigur ca s-ar fi descurcat si dind de inteles ca ar putea sa o dea in judecata pe aceasta „rasfatata“. S-ar parea ca exista si niste proiectii. Kechiche, care provine dintr-un mediu muncitoresc de emigranti si care si azi locuieste la Paris in Belleville, o asociaza pe Seydoux, al carei bunic conduce casa de productie Pathé, mediului din care provine, si nu e deloc suparat pe Adèle Exarchopoulos, care are o origine mai modesta si pe care el o scuza prin virsta foarte tinara. Si in film, cele doua fete vin din medii sociale diferite, iar cea care provine dintr-un mediu proletar (si e intepretata de Exarchopoulos) are, potrivit regizorului, mai multa libertate de miscare decit cea de familie buna, care e constrinsa de codurile mediului ei. (Dar despre asta, mai multe in interviul de saptamina viitoare.)
Amat Escalante
…care a venit la Bucuresti cu sotia, a spus dupa proiectia cu Heli ca aproximativ 70.000 de oameni au murit in Mexic in ultimii sapte ani din cauza traficului de droguri. „Am vrut sa merg dincolo de ceea ce vedem in presa. In fiecare zi vedem imagini cu oameni decapitati, spinzurati de poduri sau arsi. Am vrut sa explorez povestea unei familii si a unor persoane care sufera din pricina acestei situatii.“ Filmul sau violent, care a socat in mod negativ mai ales presa americana prezenta la Cannes, va intra si in salile din Romania din 8 noiembrie. La vie d’Adèle: Chapitres 1 & 2 intra in 1 noiembrie, iar Only God Forgives de Nicolas Windig Refn, care s-a aflat si el in selectie, in 29 noiembrie. Inside Llewyn Davis, de Joel & Ethan Coen, e anuntat pentru 6 decembrie, All Is Lost, de J.C. Chandor, ar putea intra la sfirsitul lui februarie 2014. Pentru Jimmy P (Psychoterapy of a Plains Indian (de Arnaud Desplechin) si Like Father, Like Son (de Kore-Eda Hirokazu) nu exista inca date de premiera in Romania.
FOTO: Doria Dragusin