George Rares Cojocaru
Despre Ioana aflam ca a stat zece ani, doua saptamini si doua zile in Penitenciarul pentru femei Tirgsor. E poreclita Biba, pentru ca in copilarie ii placea sa se joace cu bibilicile. Dar Ioana mai are un nume, Tataie. E numele capatat in toti acesti zece ani de tinerete, pierduti in inchisoarea unde veneau si plecau atit de multe femei, incit ea devenise deja o veterana.
In urma cu mai multi ani, Ioana si-a snopit fratele in bataie si a fost condamnata la 25 de ani de inchisoare pentru omor deosebit de grav, dar a ispasit mai putin de jumatate din pedeapsa. Insa, intre remuscarea si regretul unei crime pe care Ioana a savirsit-o, ea mai trebuie sa suporte si moartea fratelui ei mai mic, ucis in inchisoare, si tineretea pierduta in Tirgsor.
„Fratele mare e mort, cel mai mic ca mine e mort si el, si eu, ca am stat la puscarie, ce sa zic, ca e locul mortii. N-a murit fratele mai mic in puscarie, omorit de aia? Este adevarat si trist ca l-am omorit pe frati-miu, dar el a murit si eu am pierdut din viata zece ani, doua saptamini si doua zile. Cind eram inca tinara“, este doar unul dintre gindurile Ioanei despre gestul sau.
Cine este Biba si ce motive a avut ea
Ioana e o femeie de la tara, crescuta intr-o familie saraca si cu probleme, si care, odata ajunsa la o virsta, isi doreste un loc al ei, unde sa se simta acasa. De ce a facut ea acest gest, de ce a ucis o persoana din singele ei? A fost un impuls sau urmarea unei copilarii marcate de abuzuri? Este Biba un om rau sau a devenit asa in urma experientelor de viata?
Dintre dosarele a peste 40 de femei care au comis crime si care se aflau la inchisoarea din Tirgsor, Aurora Liiceanu si Mihai Ioan Micle au ales sa portretizeze acest caz. Ioana crede ca un moment esential care i-a schimbat destinul este cel in care a acceptat sa-l primeasca in casa ei pe fratele mai mare, alungat din casa de sotia lui si care traia aproape ca un boschetar. El o injura chiar si atunci cind nu-i placea mincarea pe care Biba i-o gatea, fura lucrurile din casa si le dadea pe bautura.
Pornind de la povestea ei, Aurora Liiceanu schiteaza un tablou realist al vietii in inchisoare si incearca sa stabileasca daca exista un „cod genetic“ al criminalilor sau daca faptele acestora sint rezultatul educatiei si al conjucturii.
„Cartea este exceptionala in felul cum face un tablou al puscariei de femei de la Tirgsor. Nu razbate in public o analiza sociala a ceea ce se intimpla indaratul gratiilor intr-o puscarie de femei. Cum fac detinutele sex, cum se gindesc ele la copiii de acasa, cum privesc ele ce au facut, pacatele. Unele au condamnari foarte lungi, cum te adaptezi la o astfel de situatie absolut neomeneasca“, a explicat Iuliana Alexa, redactor-sef al revistei „Psychologies“.
„Cartea aceasta incearca, si pe undeva reuseste, sa raspunda la aceasta eterna intrebare din punct de vedere criminologic: de ce? Vreo 20 de ani m-am tot lovit de crime, criminali, criminale. Am avut foarte multe cazuri in lucru in care femeile au fost la un moment dat nevoite sa omoare, asa cum este si cazul de fata. Ce mi-a placut in mod deosebit la Legaturi de singe: povestea Ioanei, pe linga faptul ca este construita ca un rechizitoriu, dar un rechizitoriu nu numai la fapta penala, ci si la fapta sociala, este ca ia cele doua paliere si le diseca in amanunt. Cum se comporta omul, de ce se ajunge in astfel de situatii“, a spus Dan Antonescu, criminolog.
Unele femei ucid din nevoie, pentru ca altfel ajung victime, a mai spus Dan Antonescu.
„Tot ce facuse ea, mica gradina, tot ce facea ea, fratele ei fura si vindea pentru a-si lua bautura. Femeia asta pur si simplu s-a trezit ca i-a fost darimat universul si ajunsese sa nu mai aiba absolut nimic. Daca nu ai nimic, nu ai ce pierde. Cam asta a fost ideea de la care a plecat ea“, a adaugat criminologul.
Mihai Ioan Micle a explicat modul in care s-a facut documentarea acestei carti, o documentare inceputa in 2003, pe 40 de dosare ale femeilor care au comis crime.
„A fost dificila, in prima faza, stabilirea relatiilor. Nu intri in penitenciar si o sa inceapa sa-ti spuna viata lor sau ce s-a intimplat. Ele se cunosc doar prin intermediul crimei savirsite si al condamnarilor. Exista intr-un penitenciar de dimensiunea asta un respect fata de celelalte. Cu cit are o condamnare mai grea, cu cit a comis o fapta mai singeroasa, cu atit e mai temuta si mai izolata“, a spus Mihai Ioan Micle, doctor in psihologie si contributor la documentarea cartii.
Aurora Liiceanu a dezvaluit si unul dintre momentele mai putin serioase ale acestui demers. Mihai Ioan Micle primea scrisori de la detinute, insa nu romantice, asa cum s-ar fi asteptat.
„Incercam sa fiu mai cinica si-i spuneam: «Mihai, sa vezi ce-o sa-ti ceara, stai putin». El credea ca o sa-i ceara sa le scrie sau sa le trimita o carte de poezii. Cind colo, ele cereau foarte clar: Rexona, tigari, sapun“, a povestit Aurora Liiceanu.