Cind eram in scoala primara mi-a povestit ca ea va muri la fix saptezeci si patru de ani. „De unde stii?“, am intrebat-o. „De la iarmaroc. Am fost o data la iarmaroc si am dat peste un domn cu un papagal. Papagalul mi-a tras un bilet din cutie si acolo scria ca o sa mor la saptezeci si patru de ani.“ Drept urmare, bunica a inceput sa se pregateasca de moarte. Nu avea mare brinza, dar ei i se parea ca nu-i lipseste nimic. Refuza cu incapatinare orice lucru nou. N-a vrut sa-i tragem lumina nici in ruptul capului. „Ce, n-am lampa?!“ Toalele, berta, sosonii, cele citeva cani si strachini, birneata, itarii si icoanele reprezentau pentru ea o avere mai bazata ca a lui Bill Gates.
Isi petrecea timpul liber linga lada de zestre (pe care era desenat un papagal colorat), punind etichete pe lucrurile sale, explicind cine si ce trebuie sa primeasca dupa moartea ei. Cind pleca in vizita, tragea cite un certalau cu fericitii posesori ai averii de dupa moarte si apoi revenea acasa pentru a schimba etichetele. De exemplu, numele meu era trecut pe eticheta de la birneata. Daca o suparam cu ceva, lua eticheta si o prindea de sosoni (sosonii nu reprezentau cine stie ce lucru; bunica nu se sfia sa ii poarte la biserica, in zilele ploioase; de fapt, le-a si rupt o catarama inainte de a se adeveri prezicerea papagalului). Si tot asa. In fine, papagalul incurcase rau socotelile. La saptezeci si patru de ani, bunica avea inca destula putere incit sa ma nimereasca cu un retevei de la o distanta de zece metri. A murit la optzeci si doi de ani. Sau la optzeci si trei. Uit pentru ca ea insasi nu tinea minte exact anul in care se nascuse. Nu mai spun ca nici nu-si sarbatorea ziua de nastere. Mai importanta era ziua in care fusese operata de „ghioata“ („ghioata“ fiind, banuiesc, un fel de ciuperca crescuta pe spate). O sarbatorea mai ceva decit Revelionul. Dadea si de baut cite un pahar de vin dintr-una din sticlele pe care le ingropa in gradina (ingropa vinul si uita unde; pun pariu ca si acum, daca ma duc si sap in jurul casei, mai gasesc sticle ingropate de bunica).
Primele venituri din scris le-am avut de la bunica. Mai precis: bomboane de coliva sau prune uscate. La schimb, ii puneam pe hirtie pomelnicele („Scrie mare! Popa nostru-i chior!“) si, periodic, cite o scrisoare catre o sora dintr-un sat indepartat. Am scris pe larg despre asta in Lampa cu caciula…
Alta-i povestea pe care vreau s-o spun acum, legata de scrisorile pe care i le scriam eu sora-sii (pe care nu o vazuse de zeci de ani). Aveau un tipic special, il stiam pe de rost, de la care bunica nu se abatea niciodata. Pe scurt, totul putea fi redus la: „Draga sora, pe aici totul e bine, eu sint bine, neamurile sint bine, iar vremea a fost frumoasa“. Informatiile despre vreme mi se pareau cel putin discutabile, intrucit sora-sa nu traia pe alt continent, ci intr-un sat la vreo 20 de kilometri mai incolo. Cum sa-i spui ca vremea a fost frumoasa, cind a plouat o luna incontinuu? „Tu scrie cum iti spun eu si nu-mi intoarce vorba!“, imi dicta ea, neabatuta de la tipic. Scriam – ce sa fac? –, ca-mi placeau bomboanele de coliva si prunele uscate… Scrisorile sora-sii aveau acelasi tipic, iar ultima a venit la vreun an dupa ce a murit bunica. Totul era bine si frumos pe acolo, la fel ca vremea. La ce bun sa-i mai scriu si sa-i spun c-a murit bunica?
Weekend-ul trecut am fost la tara, mi-am luat parintii in masina si-am mers aiurea pe dealuri, prin paduri, sa ne aerisim. La un moment dat am ajuns chiar in satul in care traia sora lu’ bunica, pe virful unui deal inconjurat de paduri, undeva la capatul lumii. Ne-am oprit la iesirea din sat sa fumez o tigara. Am fumat, urmarind cu privirea cum din peisaj se desprinde un mos, mai intii cit un punct, apropiindu-se de noi. Cind a ajuns in dreptul nostru, l-am intrebat daca a auzit de sora bunica-mii. Cica inca traieste, are nouazeci si patru de ani…
N-am avut tupeul sa ma duc s-o vad.