Si ce faci cu acest animal de companie? Il scoti la plimbare? Il alinti? Il provoci la joaca? Il pedepsesti? Nu. Il alergi. Il alergi pentru ca nu mai e asa de zvelt ca-nainte, il alergi pentru ca, daca nu-l alergi, „e posibil sa se-mpotmoleasca“. Numai ca, de fapt, el deja s-a impotmolit. S-a impotmolit in dezamagiri, banalitati, obligatii de serviciu, plictis, repetitivitate, conformism si rigoare. S-a impotmolit, cu alte cuvinte, in casuta 30+, cum ii place naratoarei sa spuna, 37 mai precis, ce mai, aproape 40. Il scoti la alergat, dar din pacate, nu poti sa alergi decit inainte. Ca si pina acum.
Fuga din calea Timpului
Alergatul poate parea initial o incercare de dinamizare a vietii, chiar o incercare de a-i oferi un nou sens: alerg ca sa traiesc mai mult si mai sanatos. Dar apoi, citind un roman de Paul Auster, naratoarea realizeaza ca, in functie de perspectiva celui care alearga, miscarea poate fi si ea o modalitate de sinucidere, cu alte cuvinte, de a o termina cu toate sensurile. Este vorba de secta imaginata de scriitorul american in In tara ultimelor lucruri, ai carei membri se sinucid in grup antrenindu-se sa alerge, sa faca fata la un efort din ce in ce mai mare, pina cind acesta devine pur si simplu prea mare, iar inima se opreste. Moartea, prin sinucidere (cazul artistilor Theresa Duncan si Jeremy Blake) sau prin boala (bunica naratoarei), ocupa un loc destul de important in viata naratoarei, oferindu-i o alta ratiune pentru a o porni la jogging: alerg ca sa nu ma sinucid, alerg ca sa nu stau pe loc si sa ma gindesc prea mult la moarte. Alergatul devine altfel spus fuga. Nu o fuga lasa, din fata problemelor sau responsabilitatilor vietii, ci o fuga din fata gindurilor sumbre (din ce in ce mai multe), a fricilor (din ce in ce mai sfredelitoare), a lipsei de perspectiva, aproape o fuga din calea Timpului, ca si cum daca ar reusi sa fuga mai repede decit Timpul, acesta ar ramine pe loc. Tot acum observam si dimensiunea alienanta, aproape anti-sociala a naratoarei, care evita multimile, adunarile si vorbeste din ce in ce mai rar cu prietenii vechi. Ea se interiorizeaza pe zi ce trece, retragindu-se intr-un trecut in care lucrurile inca se mai intimplau, sau cel putin, cind inca mai exista speranta ca au sa se intimple. Nici in viata de cuplu nu straluceste. Chiar daca reuseste sa-si mentina un partener, dragostea a imbatrinit odata cu ei, s-a rutinat, nu mai exista mistere, curiozitati, pasiuni mistuitoare si, din cite se pare, nici un copil care sa-i faca sa uite de toate acestea. Asistam, altfel spus, la o criza majora cu care se confrunta eul naratoarei (care se simte din ce in ce mai prinsa, mai imobilizata in propriile alegeri), criza care isi gaseste o aparenta rezolvare prin alergat, vazut insa ambivalent, cind ca solutie, cind ca nimic altceva decit o autoamagire, o forma disperata de negare a crizei si uneori chiar ca un mod de acutizare a ei: cu cit alearga mai mult, cu atit stie ca nu se va mai putea opri, ca nu mai exista cale de intoarcere, ca de-acum va trebui sa faca lucrul acesta constant, in fiecare zi pentru tot restul vietii ei debusolate.
Alearga avea toate premisele de a fi un maraton
Dar alergatul se mai substituie unei activitati, pe care cu greu am putea-o integra in sfera dinamicii. Este vorba de scris. Scrisul, activitatea creatoare, devine, simbolic, tot un fel de alergat. Dincolo de joggingul obsedant al naratoarei, intuim cursa contra cronometru a scriitoarei, propria ei lupta cu trecerea timpului si a fiintei (ce va ramine dupa mine, cum voi ramine etc.). Scrisul, desi aflat aparent la polul opus alergatului, are de fapt multe trasaturi comune cu acesta, este la fel de solicitant, la fel de obositor si, atunci cind iti iese, la fel de… rewarding. Si Anei Maria Sandu fara indoiala ii iese. Am citit acest al treilea ei roman – poetic, ego-centric, adesea suprarealist, reusind sa dea farmec banalului, platitudinii vietii tocmai prin problematizarea lor – cu acelasi interes si placere avute, experimentate si la citirea romanului precedent, Omoara-ma. Totusi, pe linga interes si placere, de data asta am resimtit si frustrare. Nu pentru ca m-am regasit de multe ori in crizele naratoarei (dimpotriva, am mizat pe faptul ca ma voi regasi), ci pentru ca, in pofida densitatii sale, romanul, la cele 125 de pagini ale sale, nu poate fi decit unul prea scurt. Parcurgindu-l, ai senzatia ca atitea alte lucruri care ar fi meritat spuse, dezvoltate au fost trecute sub tacere sau lasate intr-un stadiu embrionar. Daca si lectura e o cursa in felul ei, atunci Alearga ar fi avut toate premisele de a fi o cursa lunga, un maraton. Din pacate insa, de-abia ce ai inceput sa te incalzesti, ca iti dai seama ca alergarea s-a terminat.
Ana Maria Sandu, Alearga, colectia „Ego. Proza“, Editura Polirom, 2013