Al doilea joc nu e un lungmetraj, desi este ca numar de minute – 97, nu e nici documentar (nefiind film de fictiune). El reprezinta derby-ul Dinamo-Steaua din 3 decembrie 1998, arbitrat de Adrian Porumboiu si comentat, in zilele noastre, de Adrian Porumboiu si de fiul sau. Cei doi au perceptii diferite si asupra meciului in sine, si asupra ideii de a inregistra o discutie pentru un posibil film. „Imaginile sunt din Epoca de Piatra“, spune Adrian Porumboiu care in 1988 era deja un arbitru cunoscut. Filmul incepe cu un insert in care Corneliu Porumboiu marturiseste ca atunci cand avea 7 sau 8 ani, a sunat telefonul si el a preluat mesajul de amenintare pentru tatal sau. Acesta n-a renuntat la arbitraj, iar cand Corneliu avea 13 ani a participat la unul dintre cele mai grele meciuri ale sale. La derby-ul Dinamo-Steaua din 3 decembrie 1988, cand juca – spune Adrian Porumboiu azi – „armata cu Securitatea“, a nins foarte tare, nu era vizibilitate si terenul s-a muiat. Dincolo de miza meciului (Stelei i-ar fi convenit un 0-0, dar Dinamo avea nevoie de puncte), a fost o partida grea pentru toata lumea.
Ce face Corneliu Porumboiu? Da drumul la inregistrarea meciului cu sonorul la minimum si inregistreaza dialogul pe care il are cu tatal sau despre meciul in sine: cum a arbitrat, cum fusese vremea in acea zi, ce presupunea diagonala terenului pe care trebuia sa se afle arbitrul de centru, daca au incercat si Steaua si Dinamo sa-l cumpere, ce parere are despre cum jucau cele doua echipe, aici de ce n-a dat galben, ce zice de zapada asta frumoasa, mai tine mine, dupa meci a continuat sa ninga?
Cineastul a avut cateva intrebari de deschidere si de cateva ori si-a provocat tatal banuind un anume raspuns. Conventia e enuntata de la bun inceput: vom urmari un comentariu din prezent, spontan, asupra unui alt comentariu asupra realitatii (reprezentat de inregistrarea meciului). Publicul de la cinematograful berlinez Delphi Filmpalast, care a vazut filmul in premiera mondiala in seara zilei de 11 februarie, a acceptat imediat conventia. Curios ca inregistrarea meciului devine treptat tot mai reala, mai ales ca bornele temporale anuntate din cand in cand pe ecran („Min 20 0-0“, Min 30 0-0“ …) accentueaza senzatia de realitate paralela. La fel atunci cand suntem/eram anuntati ca in minutul 20 F.C. Olt deja conducea pe F.C. Farul, cu 1-0. Adica in alta realitate paralela se dadeau alte meciuri.
Ceea ce Corneliu Porumboiu banuia ca ar putea iesi a iesit – poate si mai mult de atat. „N-o sa se uite nimeni, lucruri trecute….“, spune tatal sau, dar conventia te prinde imediat si nu incepi sa te plictisesti decat odata ce, prin minutul 70, nici fotbalistii nu mai au chef, iar comentariile „Porumboilor“ se raresc si ele. „Ce face din acest meci comentat un film?“, l-a intrebat un cinefil german pe regizor – intamplator, cinefilul statuse langa mine si l-am auzit de cateva ori tataind cand Steaua sau Dinamo au ratat doua ocazii. Semn ca-i placuse. Porumboiu n-a dat un raspuns clar – nu era timp sa elaboreze prea mult si, in general, nici nu-i place sa-si explice filmele. La acest raspuns trebuie sa ne gandim singuri – ca si la altele: E imaginea filmata copia exacta a realitatii?; Care e procesul rememorarii?; Cat de mult punem de la noi cand ne amintim lucruri din trecut?; Trecutul reinvie odata ce punem lanterna pe el? „Fotbalul, ca si cinematograful sau arta, are etapele lui. (…) Lumea traieste in prezent. Fotbalul e un produs perisabil. Acum se haleste“, spune Adrian Porumboiu in vreme ce imaginile arata exact contrariul. Inramat de prezent, trecutul se rescrie altfel. Cand fotbalistii se imbrancesc pe teren si, conform uzantelor, aparatul de filmat se muta pe tribune (ca sa nu vada imbranceli la televizor), acele imagini suna azi a comentariu subiectiv. Ai senzatia ca e Corneliu Porumboiu cel care a comandat cadrele respective. Iar imaginile generale cu spectatorii gri, uniformi si cu umbrelele deschise peste care ninge romantic, la fel ca in A fost sau n-a fost?, sunt de aceeasi consistenta cu imaginile poporului din Autobiografia lui Nicolae Ceausescu – masa de manevra, cei multi si anonimi.
Iata cateva lucruri spuse de Porumboiu dupa premiera mondiala: „Pentru ca aveam intotdeauna mingi bune de la tata, jucam mereu fotbal cu baieti mai mari ca mine si de multe ori faceam pe arbitrul“. La intrebarea „Cum percepeai faptul ca tatal tau trebuia sa fie impartial?“, a raspuns: „Cred ca e ceva legat de pasiunea mea pentru geometrie. Am jucat fotbal vreo sapte ani, toata copilaria mea a fost legata de stadion. Tatal meu spera sa ma fac fotbalist“. La intrebarea „Crezi ca fotbalul si filmul sunt legate?“: „Da, poti sa legi cinemaul de orice. Dar raspunsul e da. Arati conventia la inceput si pe urma dispari in ea“. „Acesta a fost meciul la care m-am temut cel mai tare pentru ca ningea rau.“ „Am facut inregistrarea la Vaslui, unde aveam un reportofon si un DVD cu un singur buton: Play. In prima zi reportofonul s-a oprit de doua ori, a doua zi l-am convins pe tata sa continuam, am reluat din minutul 42 si din nou s-a oprit, iar el a zis ca nu mai vrea, iar ultima oara am vazut restul. La inceput nu stiam ce vreau sa fac, dar pe urma mi-a placut.“ „Primul meu film a fost despre amintire. Amintirile noastre nu sunt prea obiective.“
Pericolul alb
Nu mi-a placut nici pe sfert filmul despre Norman Manea, Le beau danger, semnat de documentaristul german René Frölke. Mi-a placut ca afisul reprezinta o pisica alba cu un fel de val umbrit pe deasupra. Pe urma am aflat ca e o pisica din Buenos Aires, unul dintre locurile unde regizorul l-a urmarit si filmat pe scriitor. Filmul incepe ca Nymphomaniac, cu un ecran negru care la un moment dat se albeste. Pe el apare un prim insert scris cu negru – cateva fraze reproduse in grupuri de cate doua cuvinte sau de doua pana la patru randuri. Citatele sunt din povestirea Puteam fi patru si din romanul Plicul negru. Daca nu stii cine e Norman Manea sau ce a scris, nu prea ai nimerit bine. Citatele sunt decontextualizate, si montajul de inserturi si imagini – disjunctiv. Textul si imaginea nu se completeaza si nu comunica, e ceva pretentios si nefericit in acest concept artistic; nu-i face un serviciu lui Norman Manea. La un moment dat regizorul introduce un fragment extrem de lung decupat in inserturi „citibile“ care, puse cap la cap, se apropie de un sfert de ora (luati in calcul faptul ca perceptia temporala e subiectiva). Aceasta interminabila „secventa“ literara pune cel mai greu la incercare publicul. La proiectia de presa a fost momentul cand s-a iesit pe capete. Cat rezisti sa stai fata in fata cu albul cartii cand nu tu dai pagina?
Filmul isi propune sa caute legaturile dintre cuvant, imagine si sunet folosind opera profund personala a lui Norman Manea, precum si sa ofere o interpretare vizuala cat mai personala operei acestuia. La Targul de Carte de la Torino din 2012, Norman Manea a participat la o discutie cu public. Cuvintele moderatorului sunt redate in mod natural – omul vorbeste, noi il vedem in culori si il auzim, dar cand scriitorul incepe sa vorbeasca (in romana), cuvintele lui devin o subtitrare in engleza lipita peste o imagine alb-negru cu o parcare etajata. Acest concept e mai mult „moderno-simpatic“ (cum spunea Gellu Naum) decat simpatic. Regizorul nu pare sa caute geografia ascunsa a limbii sau limba interioara in care traieste scriitorul („pentru un scriitor sa-si piarda limba e cea mai rea forma de exil“, spunea Norman Manea la Torino), ci da impresia ca a dorit un documentar original pentru care „radicalismul formal“ din catalogul sectiunii Forum sa fie cel mai mare compliment. Dar inserturile cu citate montate alaturi de imagini cu scriitorul plimbandu-se prin Bucuresti, reculegandu-se la cimitirul evreiesc sau dand autografe nu forteaza limitele documentarului biografic sau pe cele ale unui eseu despre memorie. Nu il intelegi mai bine pe Norman Manea din acest film si nu reusesti sa percepi sinestezic elementele filmului (cum se intampla intr-un documentar deja clasic, Step across the Border, 1990, de Nicolas Humbert si Werner Penzel).
Nu prea mi-a placut nici documentarul Padurea e ca muntele, vezi?, realizat de Christiane Schmidt si Didier Guillain. Nu e o coproductie romano-germana, cum s-a spus in presa romana inainte de festival, ci e produs numai de scoala de film din Munchen. Cei doi autori – fata e din Berlin, baiatul e belgian – au ajuns in Romania mai intai in anul 2004, si de atunci au venit de mai multe ori, imprietenindu-se mai ales cu familia Lingurar din satul Viile, de langa Sfantu Gheorghe. La un moment dat s-au gandit sa faca un documentar care sa se concentreze pe tiganii din acest sat si pe familia Lingurar in mod special, careia i-a si botezat un copil. N-as vrea sa fiu rea, dar am senzatia ca cei doi occidentali au picat de fraieri. Au planuit un film despre o lume care si-a pastrat autenticitatea (tiganii culeg vreascuri si bureti din padure, depind de natura etc.), dar cand ii pun in „talking heads“ sa vorbeasca despre ei, acestia incep sa interpreteze, sa spuna ce se asteapta de la ei – iar realizatorii nu-si dau seama ca sunt dusi de nas. De pilda, discuta despre religie (sunt adventisti de ziua a saptea) si incep sa lacrimeze vorbind. Sau spun ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu pentru ca era de lucru. E de mirare ca Europa occidentala inca prizeaza astfel de priviri inocente.
Cosmina Stratan a primit Premiul Shooting Stars
Ramanem tot la Romania in corespondenta aceasta si o sa spunem ca actrita Cosmina Stratan a primit Premiul Shooting Stars din mainile lui Stellan Skarsgard, la capatul a trei zile incarcate cu tot felul de intalniri cu persoane care i-ar putea ajuta pe cei 10 tineri actori selectionati in acest program. „Am fost cronometrati si rasfatati. E mare lucru sa te simti mandru de niste oameni pe care ii stii de doua zile, si, poate, unul dintre cele mai emotionante momente ale programului a fost atunci cand ne-am dat seama cu totii ca am vrea sa fim colegi candva“, a spus Cosmina Stratan la capatul celor trei zile. Ceremonia in cadrul careia fiecare din cei 10 actori a primit cate un trofeu a fost condusa de Stellan Skarsgard si Bruno Ganz, actorii din Kraftidioten/ In Order of Disappearance, cel mai antrenant film al editiei, despre care o sa vorbesc data viitoare. Sper ca acum am fost cat de cat coerenta. E aproape 1 noaptea si trebuie sa fac si bagajul pentru maine dimineata.
FOTO: berlinale.de