ca sa le pot admira arhitectura, picturile si mobilierul. Ateu n-am fost din stadiul embrionar, fiindca necesitatea care ii determina pe oameni sa procreeze tine mai mult de suflet decat de instinct. E numita de unii poeti credinta in dragoste. Mama si tata erau simpli romani traditionali, si ar trebui sa ma dezic de mine insumi daca m-as converti intempestiv, (pre)facandu-ma budist ori catar, mahomedan sau adept al cultului voodoo. Spun o banalitate, dar daca exista un Spirit care guverneaza Universul, fie ca-i zicem Dumnezeu, Yahve, Allah, Brahma sau Zoroastru, el nu se poate manifesta decat iubindu-si creatia cu o ura grea, cum suna vorba celebra. Ati intalnit vreodata o pereche de indragostiti, cu adevarat indragostiti, care se iubesc altfel decat in definitia lui Cioran? Nici inchinatorii obstinati ai vreunei religii nu sunt departe de enuntul amintit, iar despre excesele si ravagiile fundamentalistilor de toate neamurile nu-i cazul sa pomenim, destul ca ne confruntam cu ele pe nepusa masa…
Recitesc paragraful de mai sus si-mi dau seama ca, pornit de la o idee, am ajuns la alta. Cam asa se intampla cu muzica de jazz, despre care voiam sa adun cateva fraze, fara pretentia unor consideratiuni subtile. Prilejul mi-a fost oferit chiar in Saptamana Patimilor, cand excesul de ploi nu foarte reci, prin care m-as fi plimbat aerisindu-mi psihicul, cum izbutesc vara, m-a tinut la gura difuzoarelor. Nu mi-a priit nici o piesa dintre cele care imi umplu orele de abstinenta de la viata concreta, gen blues, punk, heavy-metal, progresiv sau new-wave. Doar jazz, in variatele sale forme si expresii, despre care exista atatea texte si referinte incat ma simt scutit sa bat tobele, xilofoanele sau tamburinele, inventand pretiozitati inutile despre senzatii inefabile (sic!).
Am inceput cu A Pasha’s Abstinence, un album inregistrat in ianuarie 2014 la Timisoara, in studioul DSPro, sub atenta supraveghere a lui Lukinich Attila (omul responsabil, intre altele, si de minunatul sunet rascolitor Thy Veils). Trioul alcatuit din Sebastian Spanache, pian, Csaba Santa, bas, si Radu Pieloiu, tobe, ii are ca invitati pe noul album, al doilea din discografia ce promite a fi lunga si consistenta, pe vocalista poloneza Joanna Kucharczyk, pe chitaristul George Dumitriu, pe clarinetistul Alex Simu, pe multilateral talentatul instrumentist, vocalist si animator Berti Barbera (caruia ii datorez favoarea de-a fi primit acest disc), precum si cvartetul alcatuit din Catalina Trinca (vioara), Otilia Marita (vioara), Iuliana Birtea (viola) si Lidia Cosmin (violoncel). Nu ma pot lauda cu auditii specializate de jazz, asa ca n-am sa fac pe desteptul scriind ce inovatii melodice, orchestrale sau tematice aduc cei trei in muzica de gen. Ce pot certifica, fara sa-mi fie jena, este sentimentul de plinatate singulara pe care mi l-au indus cele 9 compozitii puse pe acest disc. M-am lasat furat de armoniile, pe cat de cuminti in aparenta, pe atat de bogate in sugestii subliminale, toate reflectand, sau punand in stare emergenta, o dorinta mai profunda decat ceea ce credeam a fi profund in mine. N-o mai numesc!
Am ascultat apoi alte si alte discuri de jazz, timpul fiind rabdator cu unul caruia nu-i pasa de trecerea lui. De semnalat Viaticum, al trioului Esbjörn Svensson, pian, Dan Berglund, bas, si Magnus Öström, tobe, aparut in 2005, la ACT Music. Desi titlurile gasite de nordici deturneaza atentia intr-alta directie decat a timisorenilor, continutul functioneaza in acelasi fel, ca revelator al strafundurilor fiintei.
Azi, de Pasti, zi fara ploaie, reascult – a cata oara? – trioul din Timisoara…