Am reluat de atunci polemica, dar pe tonuri incomparabil mai blinde, dind amindoi dovada de o delicata condescendenta fata de parerile si educatia celuilalt. Mi-ai recomandat in nenumarate rinduri Lectiile de literatura rusa ale lui Nabokov, iar eu o tineam sus si tare cu Lectiile de literatura, dindu-ti exemplu analiza extraordinara pe care Maestrul o face lui Ulysses. Iata ca am avut ocazia, intre timp, sa citesc si volumul dedicat de scriitor literaturii ruse si inclin, de data aceasta, sa-ti dau dreptate – daca citesti cursurile lui Nabokov cu aceeasi incintare pe care ne-o isca noua, nu ai cum sa nu te pliezi pe aceste tururi de forta formidabile: desi cele doua demersuri sint, reducind totul la o imbecila concentratie expresiva, „laudative”, nu pot sa nu remarc faptul ca Gogol, reprezentat absolut prin Suflete moarte si Mantaua (plus, eventual, Revizorul), este si pentru Nabokov un Monstru absolut, pe cind Joyce poate fi admirat ca intelectual, ca regizor al propriei opere, ca stilist (pe fragmente), dar nu atinge in sufletul „conferentiarului” coarda aceea care zbirniie asurzitor in cazul scriitorului rus.
Si ai mai avut dreptate intr-o privinta: analiza pe care Nabokov o inchina lui Gogol este cea mai frumoasa „exegeza” pe care am citit-o… in ultimii ani. Poate Papagalul lui Flaubert (in cu totul alt registru) s-o depaseasca:
„Poslust-ul intruchipat de Cicikov este una din caracteristicile principale ale Diavolului, in a carui existenta, trebuie sa adaugam, Gogol credea mult mai serios decit in existenta lui Dumnezeu. Crapatura din armura lui Cicikov, crapatura putreda, din care emana un miros slab, dar ucigator (o conserva de homari intepata pentru a fi desfacuta si uitata de un prost in camara), este deschiderea organica din armura diavolului. Este prostia esentiala a poslust-ului universal. (…) Asta imi aminteste de un poster din batrina Europa, care facea reclama cauciucurilor de automobil si reprezenta un om construit in intregime din cercuri concentrice de cauciuc; in acelasi fel, rotundul Cicikov se poate spune ca a luat forma trupului unui vierme urias, de culoarea carnii”.
Imaginea e grozava – o descriere fantastica, de bolgie: gasesti intr-o analiza „critica” (stilistica), in doua-trei fraze, imaginea infernului ce-si trimite la suprafata mesagerul.
Nabokov se adreseaza unui public american pe care il dispretuieste
Dar hai sa analizam si noi demersul lui Nabokov: o conserva de homari deschisa si uitata in camara, celebrul omulet Michelin… sint exemple excelente, plastice – primul reuseste sa dea citeva palme imaginatiei olfactive, aduce la suprafata scirba, desi lucreaza, ca nivel al imaginarului, intr-un registru minor. Daca Nabokov ar fi utilizat cea mai la indemina comparatie, un cadavru in descompunere, ar fi ratat complet efectul: doua motive – unu, ar fi supralicitat, dat fiind ca Cicikov este un diavol minor, doi, imaginea, in constiinta literara, sau hai sa spunem general stilistica, e, dupa Baudelaire, perimata („Isi desfacea asemeni unei femei obscene/ Picioarele si, puhav de venin,/ Nepasator si cinic, isi deschidea alene/ Rinjitul pintec de miasme plin.// Putreziciunea asta se rasfata la soare/ Care-o cocea adinc si linistit/ Vrind parca sa intoarca Naturii creatoare/ Tot ce-adunase ea, dar insutit”, trad. Alexandru Phillipide).
Ar mai fi un motiv pentru care Nabokov foloseste aceste comparatii: el se adreseaza unui public american, pe care, si asta se va vedea foarte clar in capitolul dedicat lui Dostoievski, il dispretuieste.
Mai departe: de ce vierme? De ce nu, sa zicem, sopirla, varan, ameoba, gindac? Adu-ti aminte de Durand: ceea ce-l ingrozeste cel mai mult pe om este imaginea arhetipala a „viermuirii”, alaturi de cea a miscarii haotice, accelerate, specifica animalelor. Ce face Nabokov? Pune in scena, pur si simplu, un excelent film de groaza, pentru un public inocent, gata sa fie speriat, un public tributar enunturilor de genul „Gogol este cel mai realist romancier rus, dedicat trup si suflet satirizarii unei societati imbatrinite etc.” sau „Dostoievski este cel mai mare scriitor rus al tuturor timpurilor, analistul cel mai profund al sufletului rus”. Sint enunturi pe care le vei uita automat dupa lectura conferintelor lui Nabokov.
Vasile, te rog asteapta o a doua scrisoare
Cum sa impiedici un scriitor genial ca Nabokov sa dea nastere unor asemenea comparatii, cind analiza pe care o face sufletelor moarte este una concentrata aproape exclusiv pe comparatiile lui Gogol? Este cazul episodului in care Cicikov merge la o serata, fragment ce-i ingaduie scriitorului sa faca o paranteza „infernala”, asemanind domnii in fracuri negre cu un roi de muste biziind vara in jurul unei capatini de zahar. Nimic mai inocent, nu? Asta daca nu aplici grila lui Nabokov si nu vezi ca aici isi scoate capul acel vierme-trimis special: miscarile circulare, concentrice ale mustelor nu fac altceva decit sa deseneze in aer topografia, la fel de arhetipala, a Infernului. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca aceasta „viermuiala” inaripata germineaza: „Cind Cicikov ajunge la o petrecere din casa guvernatorului, mentionarea intimplatoare a domnilor cu haine negre, imbulzindu-se in jurul doamnelor pudrate, scaldate intr-o lumina stralucitoare, duce la o comparatie aparent inocenta cu mustele biziitoare, si in momentul urmator ia nastere o noua viata”. Ar fi o blasfemie sa reducem totul, schematic, la miscarile dinspre superficiu spre profunzimea fermentind, spre adincurile infernale. Dar aceasta circularitate nu face decit sa atraga lectura intr-un vortex putrefact (ma intreb de ce nu aduce Nabokov in discutie o comparatie cu Maelstromul lui Poe).
La fel, geniala analiza valijoarei lui Cicikov: „Si, fara sa-l previna pe cititor ca in cele ce urmeaza nu avem continutul unei cutii, ci al unui cerc din iad si echivalentul exact al sufletului oribil de rotund al lui Cicikov (si ca el, autorul este pe cale sa desfaca maruntaiele lui Cicikov sub o lampa puternica intr-un laborator de disectie), el continua…”
Vasile, in momentul acesta ma vad nevoit sa ma opresc: nu mai am hirtie, iar datoria ma cheama. Te rog asteapta, inainte de a-mi raspunde, o a doua scrisoare, in care voi incerca sa ma pliez pe analiza lui Nabokov la Joyce.
Vladimir Nabokov, Cursuri de literatura rusa, traducere de Cristina Radulescu, Editura Thalia, 2006