Aceste date au aparut in sfirsit anul acesta, gratie copiilor lui, Dina si Dmitry, stabiliti in Statele Unite, care au publicat in regie proprie un volum omagial bilingv, intitulat Arnold Azrikan. Romanta pentru un tenor dramatic*. Sosit la biblioteca slavona de la Praga, am lasat deoparte orice alta carte pentru a citi o istorie muzicala venita parca de pe o alta lume. Fiindca e greu sa iti inchipui ca de la un tenor faimos, ce a cintat pina la sfirsitul anilor ’60 si care si-a incheiat cariera la Chisinau, nu a ramas practic nici o inregistrare sonora, ci doar o mina de fotografii. Pentru a fi exact, se pastreaza banda sonora, cu o unica arie, cintata pe un film sovietic din perioada razboiului si un disc cu doua romante.
Dina si Dmitry Azrikan intentionasera sa-si numeasca volumul Tenorul uitat, dar corespondenta cu elevii tatalui lor, astazi la diverse opere ale spatiului post-sovietic, dovedeste ca, departe de a fi uitat, Azrikan traieste prin discipolii sai, cei mai multi formati la Conservatorul din Chisinau, la inceputul anilor ’70. Unul dintre solistii de astazi ai Operei din Chisinau isi aminteste: „Printre noi erau multi tineri originari de la tara, in timp ce Azrikan era un reprezentant exemplar al intelighentiei. Cu mult tact, ne-a invatat sa ne comportam cum trebuie in societate… In jurul lui, a creat intotdeauna o atmosfera de bunavointa, decenta si onestitate. Aceasta a afectat nu numai clasa lui, ci si Conservatorul in ansamblu. Avea un simt rafinat al umorului, la multe lucruri doar zimbea si spunea bancuri. Noi, studentii, eram cunoscuti pentru absentele de la multe lectii; niciodata la ale lui. […] Si ne preda cu stralucire. Era o personalitate plina de mindrie, iar atunci cind un student din clasa nu reusea sa cinte cum i se cerea, Azrikan ii demonstra el insusi ce avea de facut. Incepea sa cinte, si inca cum! Sint multi care ii datoreaza astazi gratitudine – fostii lui studenti –, dar si cei care au participat la clasa lui de opera, al carei conducator era”.
Nu reiese foarte clar din ce motiv Azrikan a ajuns la Chisinau, dar copiii sai evoca sumar atmosfera dictatoriala din anii ’60-’70, felul in care a fost umilit, interzicindu-i-se in ultima clipa sa cinte un spectacol pe care il pusese in scena in 1964, la aniversarea a 400 de ani de la nasterea lui Shakespeare, in rolul sau preferat, Otello. Evocata, dar numai in treacat, este si mizeria umana din Moldova sovietica, ce l-a facut sa renunte la scena pentru care traise o viata si sa-si petreaca ultimii ani predind la conservatorul din Chisinau.
Arnold Azrikan s-a nascut in 1906, unul dintre cei sapte copii, intr-o familie saraca a unui timplar din Odesa. In 1926 a fost acceptat la Conservator si a cintat in corul Operei. Citiva ani mai tirziu, de data aceasta ca solist, a fost invitat la Opera din Harkov, pe atunci capitala Ucrainei. In 1934, Opera din Harkov s-a mutat la Kiev, devenit capitala, iar steaua lui Azrikan a inceput sa urce. Artist emerit al Ucrainei in 1940, invitat sa cinte la Moscova, razboiul i-a schimbat destinul, intreaga familie, cu o singura exceptie, fiindu-i ucisa de germani. Avea sa se stabileasca si sa cinte pentru o mai lunga perioada la Sverdlovsk, centru industrial de elita si, pentru scurta vreme, inainte de a fi trimisi in Gulagul siberian, loc de refugiu al rusilor emigrati de la Shanghai si Harbin. Acolo a pus in scena Otello-ul verdian, prima opera a unui compozitor occidental montata intr-un teatru de provincie din Uniunea Sovietica, iar spectacolul a fost recompensat cu Premiul Stalin. Dupa 1950 a cintat in diverse opere de provincie, in primul rind la Baku. A murit in 1976.
Marturiile contin si un episod partial comic, trecerea mezzosopranei Elena Cernei, in octombrie 1959, prin Odesa si ultimatumul ei dat operei locale: „Aratati-mi toti tenorii pe care ii aveti. Eu imi voi alege singura pe Don Jose!”. Azrikan era singurul care lipsea de la vizionarea ad-hoc, fiind exilat intr-o camera a Operei, in urma unuia din conflictele sale cu organizatia de partid a trupei. Elena Cernei, care, dupa ce ascultase mai multi tenori, nu luase inca nici o decizie, l-a auzit cintind in sala de repetitii. Iar Azrikan le povestea peste timp copiilor: „Brusc, usa camerei de repetitii s-a deschis si am vazut o femeie de o frumusete de pe alta lume. In clipa urmatoare s-a proptit in fata mea. Cu miinile pe umerii mei, a exclamat «acesta este Don Jose al meu!»… In spatele scenei, Cernei isi inlantuia miinile in jurul lui «Jose al ei», repetind «Jose, Jose al meu, te-am descoperit singura». A fost de neuitat” (p. 203).
Asa cum scrie fiul sau, talentul iesit din comun al lui Azrikan nu a fost apreciat la valoarea lui. Spectacolele si concertele sale nu au fost niciodata inregistrate sau filmate. Vocea nu i-a fost difuzata la radio si daca, probabil, premiul Stalin l-a salvat de la Gulag, recunoasterea oficiala nu a venit niciodata. Refuzase si rezistase tuturor presiunilor de a deveni membru al partidului comunist, continuase, pina la interventia KGB-ului, sa vorbeasca la telefon si sa corespondeze cu singura lui sora scapata din razboi si refugiata la Chicago, a fost toata viata un personaj atipic, nonconformist pentru lumea sovietica, chiar daca nu un disident. Si a murit fara sa-si implineasca visul, acela de a cinta in limba italiana pe scenele de la San Carlo din Neapole sau la Scala…
Dina si Dmitrii Azrikan, Arnold Azrikan. Romans dlia dramaticeskogo tenora/ Dina and Dmitry Azrikan, Arnold Azrikan. Romance for a Dramatic Tenor. Highland Park, Illinois, 2006, 255 p.