I-am citit toate cartile de proza, de la Cheta la flegma (1999) la recentul Sint o baba comunista!, si pot deci sa-mi sprijin afirmatia pe un contract de lectura si interpretare mai vechi, dar mereu innoit. Care afirmatie? Aceea ca Dan Lungu este unul dintre cei mai buni si mai importanti prozatori ai nostri din ultimul deceniu.
Daca talentul sau era vizibil de la bun inceput, treptat s-a putut vedea mai bine ca Dan Lungu are un proiect artistic (ca si unul stiintific) de care „se tine” cu consecventa si profesionalism. Cele doua sfere, proza si sociologia, interfereaza de altfel in mod profitabil, asa cum, la regretatul Sorin Stoica, proza si antropologia comunicau la un nivel de adincime. Atent la vocile Strazii, inscriindu-se, prin aceasta, intr-o directie a neorealismului bine conturata dupa Revolutia din 1989, Dan Lungu ramine totusi convins ca scanarea mediilor sociale nu este suficienta. Proza lui incearca si de multe ori reuseste sa recupereze dimensiunea individuala, rulind biografia, experientele si dramele cite unui personaj luat sub observatie.
Dan Lungu are ceva de scenarist american
Caracteristica mi se pare si miza lui pe povestire, pe structura bine desenata a acesteia, cu o logica narativa strinsa si finaluri adesea surprinzatoare. Dan Lungu are ceva de scenarist american, un pragmatism epic care il ajuta sa scrie nu numai pentru diverse categorii de cititori, dar si pentru buna rezolutie a textului in sine. Pe cind volumele altor autori din generatia lui sint dezlinate, incoerente, prost sau deloc construite, cartile lui Dan Lungu au o arhitectura usor – poate prea usor – vizibila. Scriitorul pare sa aiba un temperament artistic „diurn”, o predilectie pentru claritate, limpiditate, coeziune. Granitele dintre lumea realului fictional si cea a oniricului ori fantasticului „nocturn” sint la el ferm trasate. Lectura e de aceea cursiva, cititorul nu prea are ezitari, fiindca proza pe care o citeste nu prea are ambiguitati. In orice caz, nu unele structurale. Cind autorul incearca sa-si obtina efectele din aceasta oscilatie logic-fantastic, real-imaginar, rezultatele imi par dezamagitoare. A se vedea Raiul gainilor, aproape unanim aclamat, dar care mie nu mi-a spus mai nimic.
Notabil este si comportamentul lui Dan Lungu. In conditiile in care colegi de breasla isi pierd subit respectul si chiar politetea minimala fata de criticul care a indraznit… sa-i critice, inca tinarul prozator a raspuns cu mult amuzament unei cronici negative pe care i-am dedicat-o (chiar la Raiul gainilor), dovedind, pina la urma, ca are un orgoliu de scriitor veritabil, iar nu o vanitate jalnica de producator.
Recomandarile mele din proza lui Dan Lungu? Voi fi in asentimentul miilor de cititori cind voi mentiona Baieti de gasca si Sint o baba comunista!. Dar va atrag atentia asupra volumului de debut in proza, Cheta la flegma, topit ulterior in Proza cu amanuntul (2003) si care ar merita cu prisosinta o reeditare in conditii de difuzare si mediatizare maxima. Prozatorul de aici, absolut remarcabil, ramine inca sa fie descoperit.