Personal, am fost cucerit mai intii de poezia trupei. Ma uitam la bookletul incredibil de bine realizat si mi-am dat seama ca e treaba serioasa la mijloc. Dupa o auditie la casti a fantasticului Nomad Rhymes, degetele imi zburau pe tastatura telefonului inginind mesaje de multumire, de surpriza si de extaz pe numarul lui Byron. Au urmat doua albume la fel de diferite de tot ce se cinta la noi, Anger as a Gift (lansat in acelasi Blackout neincapator, dar prietenos) si Trend off, cu un artwork neegalat la noi. De altfel, tot ce au creat a stat sub semnul pionieratului.
Probabil asta a fost si motivul pentru care Mani & Co. au fost si sint atit de apreciati. Muzical, pot sta oricind alaturi de multe trupe occidentale si de multe ori in dezavantajul acelora. Originali, dezinvolti si cu personalitate cit pentru 10 trupe, i-as fi vazut fara probleme pe VH1 si pe marile scene ale lumii. Nu cred ca sint vorbe mari, stiu doar ca sint tardive.
Asa cum ne spune site-ul lor, Urma este in moarte clinica (recunosc aici sarcasmul lui Mani), sansele ca ea sa fie readusa la viata fiind practic inexistente. Sigur ca este o pierdere pentru cei care iubesc aceasta formatie, e dureros ca nu a avut o viata mai lunga. Dar nu pot sa le fac din asta o vina unor oameni care au compus piese nemuritoare. Nu e treaba noastra de ce nu au mai putut crea impreuna. Treaba noastra e sa le facem cunoscuta arta in aceasta tarisoara care are o repulsie nativa fata de profunzimi si fineturi. Nu doresc sa inchei intr-o nota trista, faceti un calcul sa vedeti cu ce frecventa apar in Romania fenomene muzicale de tip Urma. Doar asa vom trece mai usor peste despartire.