In fine, sa speram ca nu doar repetatele sale interviuri de acest gen i-au adus Premiul Nobel pentru Literatura. Asta pentru ca este, intr-adevar, un autor in ale carui romane trebuie sa te adincesti, fie si pentru a obtine celebrul sentiment al stranietatii, fie pentru a avea ocazia unica de a plonja in lumea unei miniaturi… Ma numesc Rosu tocmai asta este: miraculosul abordat cu naturalete – identificarea cu lumea artei miniaturale, a crimei din serai, a firului de matase folosit la sugrumarea celui ce fluiera-n moschee… etc.
Este, daca vreti, un fel de Numele trandafirului, a carui actiune se petrece in lumea mincata de invidii a miniaturistilor de pe linga palat, in vremea maretului Padisah Murat al III-lea. Actiunea se intinde pe citeva zile bune intr-o iarna cu ninsori abundente, din anul 1591. Tagma este cutremurata de uciderea celui mai blind dintre miniaturisti, un conformist a carui „relatare” de pe fundul putului unde a fost aruncat de ucigas vine ca o confesiune din lumea de dincolo: „Acum sint un om mort – un cadavru pe fundul unui put. A trecut multa vreme de cind mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, insa nimeni, in afara de ticalosul meu ucigas, nu are habar de ce mi s-a intimplat”. Romanul este format din asemenea monoloage care se intersecteaza, din redari caleidoscopice ale unor aceleasi evenimente prezentate subiectiv. Deja invechita tehnica a oglinzilor, care capata insa un aer „exotic” tocmai datorita unui univers necunoscut. Partea mai interesanta intervine in momentul in care trebuie sa alegi ucigasul, strabatind puzzle-ul „minciunilor” stilistice. Unul dintre cei trei miniaturisti, numiti Maslina, Fluture, Barza, plus un bonus (indragostitul-si-nu-prea Negru), este, in acelasi timp, si Ucigasul. Numai ca viziunile interioare ale Ucigasului, aflat intr-o perpetua transformare dupa crima, implica o dubla prefacatorie: una fata de naratiunea in sine, alta fata de personajele care il inconjoara. Avem asadar de dezlegat doua enigme narative: citim, o data, cu vigilenta unui detectiv, spusele celor patru, apoi relatarile criminalului. Doua dintre naratiuni ar trebuie sa coincida stilistic. Nu se intimpla. Asta pentru ca Ucigasul este intr-o perpetua schimbare – una asemanatoare putrefactiei. Ochii sai devin atenti la tot ce inseamna umbra, mizerie, pot sesiza minciuna, pacatul de pe umerii celor din jur, plimbarile sale nocturne devin lungi rememorari ale crimei, dar si viziuni pure.
Nu exista alb sau negru in conturarea personajelor
Pe fundal are loc si o poveste ciudata de dragoste intre Negru si frumoasa Sekure, care o data vrea, o data nu vrea, asteptind intoarcerea unui sot mai mult ca sigur mort, ezitind intre fratele acestuia, dragostea parinteasca si insistentele eterne ale lui Negru. Cel din urma e intr-o cautare infrigurata a tineretii pierdute – a fost refuzat de Sekure in „copilarie”, lucru ce l-a facut sa apuce drumul strainatatii. Intoarcerea sa coincide cu prima crima, care-l transforma intr-un detectiv involuntar. Ambiguitatea pe care se sprijina constructia personajelor lui Pamuk e una exceptionala: nu exista alb sau negru in conturarea lor – desi o iubeste pe Sekure si ii respecta tatal, Negru nu poate decit sa profite de omorirea acestuia pentru a o lua de nevasta…
Imi amintesc vizitarea Haremului din Top-Kapi si de cuvintele celui care m-a intovarasit: „Nu cunosc loc in lumea asta mai apasator si mai trist.
De la un anumit moment (istoric), hruba asta a devenit teatrul unor omoruri care stabileau mersul Imperiului Otoman”. Exact aceeasi apasare o emana si romanul lui Pamuk. Ai senzatia ratacirii intr-un glob de cristal, unde pasii rascolesc zapada asternuta in nemiscare.
Cartea este o minunata gravura care emana melancolie
Povestea detectivistica a lui Pamuk e spusa cu atit de mult talent incit paginile acestei fictiuni iti dau la final imaginea unei lumi pe care altfel n-ai putea s-o intelegi.
„Daca mi s-ar fi spus ca, pe vremuri, Istanbulul era mai sarac, mai mic, mai fericit, poate ca n-as fi crezut, dar asa imi graia inima. Casa iubitei mele se afla in acelasi loc, inconjurata de tei si de castani, dar cind am intrebat de ea, din poarta, am aflat ca aici locuia acum altcineva. (…) Dar sa nu va istorisesc acum toate astea; am sa va spun doar ca de ramurile teilor din vechea gradina atirnau turturi de gheata de marimea degetului meu mic si ca gradina de ale carei zile calde, varatice, scaldate in verdeata si soare, inca imi aminteam, evoca moartea prin dezolare, prin zapada si prin neorinduiala.”
Asa debuteaza povestea lui Negru, printr-un pasaj care te introduce in atmosfera morbida generala, in lumea crimei, a unui Rosu amestec de visina putreda si trandafiriu de carne vie, in fine, o lume bintuita de ginnul melancoliei. De fapt, Negru este, pe tot parcursul romanului, un exponent al acesteia. Cartea in sine este o minunata gravura care emana melancolie.
Cind, in fine, Negru soseste in bratele lui Sekure, cu umarul despicat de hangerul lui Velican Efendi, persanul, cel caruia i se spunea, in atelier, Branza, cind totul pare sa se fi incheiat cu bine, intervine ultima povestire, cea a eroinei: rana lui Negru n-a facut decit sa-i dezvaluie adevaratul temperament, i-a folosit ca pretext pentru tot restul vietii spre a privi lumea cu capul aplecat, macinat de istoria unei iubiri ratate la momentul potrivit… Iubirea dintre cei doi nu este niciodata deplina, ci sfisiata de fulgerari otelite, ca de hanger. Totul intr-o iarna grea din Istanbul, cind rosul devine mult mai vizibil pe stratul de zapada.
Pe linga povestile de iubire si crima intervine si stratul filosofic al romanului, de fapt o tema recurenta in discutiile personajelor: este bine ca miniaturistii sa adopte stilul ghiaurilor in miniatura? Ba chiar sa foloseasca unealta Diavolului, perspectiva? De aici pleaca si intriga politista, din dorinta Maritului Padisah de a avea o carte ilustrata cu asemenea tehnici:
„Pentru ca picturile maestrilor persani, ba chiar miracolele celor mai mari maestri din Herat au fost privite, in cele din urma, ca o parte a decoratiunii harazite chenarului, nu se leaga nimeni de ele, socotind ca pun in lumina frumusetea scriiturii, miracolele infaptuite de caligrafi. Citi oameni vad, de fapt, pictura noastra? Insa pictura decorativa ori miniatura pe care o plasmuim folosindu-ne de mestesugul maestrilor frinci trece de pragul simplei decoratiuni si incepe sa fie portret de-a binelea. Iata, asta este ceea ce nu ingaduie Preasfintul Coran, asta nu-i era deloc pe plac Profetului nostru”.
Aici se afla nodul intrigii unui roman exceptional, tradus la fel de bine de Luminita Munteanu. Si, acestea fiind zise, dat fiind ca aici scriu articole publicitare, cum au spus unii, i-as ruga pe cei de la Curtea Veche sa ma plateasca.
Orhan Pamuk, Ma numesc Rosu, traducere de Luminita Munteanu, colectia „Byblos”, Editura Curtea Veche, 2006