Adaugati toate acestea unei teme „generoase”, cum e moartea, si veti avea infatisarea absurdului, ambiguitatii si duiosiei. Povestea porneste de la un dead end: semnul mortii, sub care sta existenta eroului nostru (nenumit), caci de la inceput ni se precizeaza ca avem de-a face cu un sanatoriu in care lumea ajunge ca sa moara, nu ca sa se vindece. Tocmai aici intra in joc farmecul lui Onetti, glisind discret printre frinturile ce au ramas inca de trait. Desi, teoretic, stim care va fi deznodamintul acestei istorii, n-o sa ne putem lua ochii, aproape hipnotizati, de la baschetbalistul slab, cu umeri lati, al carui mister si al carui calm ne urmaresc, de dupa obloanele unui hotel, dinspre casa decrepita a „portughezelor”, din statia de autobuz…
Onetti suprapune imaginii unui om asteptindu-si moartea chipurile a doua femei
Parcursul catre finalul previzibil face obiectul cartii. Nu veti astepta cu sufletul la gura un deznodamint, ci veti cadea pe ginduri, prinsi in mrejele – pe alocuri detectivistice, pe alocuri introspective – povestii. Onetti suprapune imaginii unui om asteptindu-si moartea, chipurile a doua femei, iubiri diferite despre care putem doar banui ca sint parti ale unui triunghi amoros. Si, construindu-si astfel „teoria”, naratorul-martor infatiseaza zbuciumul interiorizat al fiecaruia, intr-o inlantuire de birfe, observatii si presupuneri ce tes revelatii spirituale. Abia spre sfirsit vom afla relatiile reale dintre cei trei, chestiune care se suprapune cu moartea barbatului, o moarte pe care, conchide naratorul, nu si-a dorit sa o imparta cu nimeni.
Insa doua motive m-au facut, mai presus de orice, sa aleg cartea spre recomandare (as mai pune pe lista si Santierul-fantoma, scris intr-o maniera kafkiana, de care imi era dor): povestea lui Onetti isi pierde esenta atunci cind e rezumata, palpita doar in interiorul copertelor, are viata doar in aceasta forma. Apoi, mi-a fost greu sa selectez un citat, fiindca scriitura e atit de inchegata, incit orice separare de intreg devine blamabila. Si mai adaugati ca viata ne paraseste, aici, pe ritmuri de La vie en rose.
„Apoi si-a incrucisat bratele, a ascultat indelung si uimit bocetul femeii, intristindu-se, de parca se caia vag nu de un act, ci de un gind rau, simtind ca bocetul facea pe nedrept aluzie la el. A stat aplecat, zimbind, lasindu-se patruns de bunatate, pina n-a mai putut. A dat entuziast o palma peste soldul femeii: Am sa mor, a explicat.” – Juan Carlos Onetti, Despartiri