„Ne-am imbolnavit si in curand o sa murim“
„Problemele sectorului cultural independent sunt mari, dificile si vechi de 25 de ani. Din pacate, nici unul dintre ministrii Culturii de dupa Andrei Plesu nu a avut vreo initiativa clara de a reforma din temelii domeniul. Mai mult decat atat, ultimii ministri au produs doar haos si nimic bun, reusind scaderea bugetului alocat culturii la un nivel dramatic. Nici unul dintre ministri nu a incercat sa inteleaga necesitatile sectorului cultural privat, ale artistilor si managerilor freelance si a problemelor cu care se confrunta acestia“, este concluzia pesimista a lui Cosmin Manolescu, coregraf si manager cultural cu o experienta de peste 15 ani.
Viziunea sa asupra viitorului sectorului cultural independent este una sumbra. „Desi acest sector este extrem de dinamic si produce peste 90% din festivalurile existente, proiectele europene sau educationale, am ajuns la limita supravietuirii. Sunt tot mai putini manageri culturali in zona independenta. Ne plangem ca nu avem manageri, insa nu facem nimic pentru a-i sustine financiar“, a mentionat Cosmin Manolescu.
Problemele sunt fundamentale – cota din PIB tot mai mica alocata anual Culturii (sub 0,2% in 2015) sau discriminarile care exista intre institutiile publice de cultura si cele private –, dar sunt si punctuale, cum ar fi faptul ca un artist nu poate primi diurna daca lucreaza cu contract de drepturi de autor sau faptul ca finantatorii nu accepta sa plateasca salariul unui manager de proiect. „Trebuia, in primul rand, regandit tot sectorul cultural, astfel incat operatorii culturali, indiferent daca sunt publici sau privati, sa fie in competitie reala pe baza unui program si a unor rezultate clare. Fata de institutiile publice unde statul asigura un buget, resurse pentru plata echipei, spatii de productie si difuzare, in cazul sectorului cultural independent nu se ofera nimic. Managerul cultural trebuie sa isi bata capul pentru a-si acoperi toate costurile, inclusiv cele administrative. Mai mult, statul asigura prin buget institutiilor publice co-finantarea pentru proiectele europene, in timp ce ONG-urile nu beneficiaza de o astfel de facilitate. Asta desi ambele entitati sunt operatori culturali romani. Normal ar fi ca fiecare sa beneficieze de conditii egale“, a explicat Cosmin Manolescu.
De altfel, sustine artistul, organizatiile neguvernamentale sunt tratate cu mult mai multa suspiciune cand solicita finantari de la institutiile din subordinea Ministerului Culturii in comparatie cu un operator de stat. „Exista suspiciunea asta permanenta ca ONG-urile fura si nu-si realizeaza obligatiile contractuale. Iar din aceasta cauza, birocratia devine tot mai apasatoare. Trebuie sa aducem tot felul de adeverinte fiscale de la ANAF si primarii, sa scriem zeci de declaratii pe propria raspundere si documente de justificare pentru proiectele culturale pe care le realizam si sa facem sute de copii pentru rapoarte, in conditiile in care la UE totul se trimite electronic“, a adaugat Cosmin Manolescu.
Finantarile private nu reprezinta, pe de alta parte, decat o solutie partiala in viziunea acestuia. „Legea sponsorizarii nu functioneaza aproape deloc pentru sectorul cultural. Cele mai multe sponsorizari se duc in zona sociala si de sanatate, unde este nevoie imensa de fonduri, si bineinteles in sport, unde vizibilitatea este foarte mare. Mai mult, coruptia e mare chiar si in acest domeniu, iar firmele importante au deja zone clar stabilite pe care le finanteaza si asta inseamna, in general, proiecte culturale mari. Arta contemporana atrage foarte putini bani“, a mai spus Cosmin Manolescu, care considera ca unul dintre evenimentele supra-finantate este chiar Festivalul „George Enescu“.
„E o intrebare legitima: de ce meriti tu bani?“
Dincolo de aceste probleme fundamentale, si cele punctuale le creeaza managerilor independenti la fel de multe piedici. „Legile care privesc desfasurarea efectiva a proiectelor se schimba foarte des. E greu sa tii pasul cu prevederile care privesc nivelul contributiilor sociale pentru diferite tipuri de contracte, specialistii in finante se contrazic daca se pot sau nu face, de pilda, contracte civile de prestari servicii sau contracte de drepturi de autor, iar finantatorii au la randul lor propria interpretare a acestor chestiuni. Din toate neclaritatile si neintelegerile se creeaza multe tensiuni in cadrul organizatiilor culturale“, a declarat, pentru „Suplimentul de cultura“, Raluca Iacob Pop, manager cultural si presedinta Asociatiei MetruCub.
Iar in contextul fondurilor publice tot mai reduse, antreprenoriatul in cultura a devenit aproape o obligatie, a precizat aceasta. „Dar e mai usor de spus decat de facut si nu toate proiectele culturale se preteaza la atragerea de sponsorizari si prestarea de servicii economice. Ceva esential din ele se pierde cand inlocuiesti interesul public cu o logica financiara prea stricta. Managerii trebuie sa ia decizii dificile, care uneori sunt doar partial intelese si acceptate de catre artisti“, a mentionat Raluca Iacob Pop. Artistii vad aceste restrictii ca pe o amenintare la libertatea lor artistica, la fel unii dintre managerii culturali si producatori. Dar nu prea au de ales, arata presedinta Asociatiei Metru Cub. „Suntem acum intre doua lumi, una a culturii cu fonduri publice si alta a antreprenoriatului cultural si creativ. Cele doua lumi ar putea sa comunice fluid, pentru ca exista o zona importanta in care ele s-ar putea intalni, dar discutia despre aceste lucruri nu exista in spatiul public decat extrem de rar si nesistematic“, este de parere Raluca Iacob Pop.
Si aceasta vorbeste despre discriminarea pe care statul o tolereaza intre managerii de institutii de cultura publice si cei din zona independenta. „Cheltuieli esentiale, cum este chiria sediului, cheltuielile de intretinere a spatiilor de lucru, salarii nu sunt permise de multe programe de finantare, iar acest lucru saboteaza capacitatea organizationala a operatorilor culturali independenti. Faptul este mai greu de inteles de administratorii publici, pentru ca ei se gandesc ca finanteaza proiectele, nu organizatiile“, a mentionat managerul cultural.
Toate aceste probleme, crede Raluca Iacob Pop, pleaca de la faptul ca nici autoritatile publice, nici o parte a populatiei nu inteleg care sunt beneficiile actului de cultura: „Insist asupra faptului ca trebuie sa le readucem aminte oamenilor si institutiilor de ce este importanta cultura pentru societate. Poate nu toata lumea intelege de ce ar trebui alocati bani publici pentru cultura. E o intrebare legitima: de ce meriti tu bani? In felul asta pot fi convinse si alte institutii sa aloce fonduri pentru proiecte culturale si se creeaza un climat propice si pentru sponsorizari si donatii individuale. E o discutie la care cu cat mai multi participam, cu atat mai bine“.
Coalitia Sectorului Cultural Independent, ai carei co-fondator sunt, alaturi de altii, Cosmin Manolescu si Raluca Iacob Pop, a realizat inca din 2012 „Carta pentru Cultura Vie“, in care sunt trecute in revista toate problemele cu care se confrunta sectorul cultural independent. „Din pacate, nimeni nu a reactionat la aceasta actiune a noastra“, a recunoscut, cu dezamagire, Cosmin Manolescu.
Evenimentele culturale trebuie bine ambalate
Si Oana Boca, manager cultural si presedinta Headsome Communication, prima agentie de comunicare din Romania dedicata exclusiv proiectelor de promovare a lecturii, sustine ca dincolo de problemele de ordin financiar sau de cele de colaborare dintre public si privat, mai importanta este lipsa de colaborare dintre operatorii culturali si societatea civila. „Abordarea aceasta privind lipsa de colaborare-dintre-public-si-privat-si-atat chiar ma irita. Sau, ma rog, mi se pare depasita – corect ar fi, cred, sa vorbim despre un parteneriat public-privat-societate civila. Consider ca societatea civila poate fi unul dintre cei mai importanti actori in ecuatia asta, daca vrem sa depasim faza proiectelor hiper-centralizate – spiritul civic si comunitar pot ajuta in mod real la propagarea proiectelor culturale inspre zonele marginale“, a precizat Oana Boca.
Presedinta HeadSome Communication reclama, de asemenea, instabilitatea legislativa. „De fapt, asta e si una dintre marile probleme pe care le-am resimtit eu in cei trei ani de cand am devenit antreprenor: lipsa de coerenta si lipsa de siguranta. Unul dintre cele mai ambitioase proiecte ale Headsome Communication il reprezinta Gala Industriei de Carte din Romania «Bun de Tipar», cele 10 premii de execelenta care le revin anual profesionistilor din industria de carte autohtona. Ei bine, ca sa facem posibile prima editie si trecerea inspre cea de-a doua, a trebuit, in 2012-2013, sa trecem de exigentele a 6 ministri (Kelemen Hunor, Mircea Diaconu, Puiu Hasotti, Gigel Sorinel Stirbu si, din nou, Kelemen Hunor!), fiecare dintre acestia cu prioritatile sale“, a mentionat Oana Boca.
Desi considera ca antreprenoriatul in domeniul industriilor creative este o solutie pentru a compensa lipsa fondurilor publice, Oana Boca afirma ca pentru a atrage sponsori, evenimentele culturale trebuie sa fie bine ambalate. „Mie mi-e familiara zona culturii scrise, una dintre cele mai putin atractive pentru cei din sfera privata. Daca veti studia lista proiectelor din zona culturii scrise pe ultimii cinci ani in care o multinationala s-a implicat, peste 90% dintre acestea au fie o componenta sociala puternica, fie au legatura cu promovarea produselor din zona IT. Asadar, daca evenimentele cu carti si scriitori nu vin «ambalate» intr-un proiect social-caritabil sau intr-o poveste despre tehnologii, nu prea sunt atractive pentru sfera privata“, a mai spus presedinta Headsome Communication.
„Cultura este asimilata unei elite, iar companiile sunt orientate spre mase“
„Parteneriat pentru arte“ este singura entitate din Romania care incearca sa faca legatura dintre proiectele culturale si sponsori, pe o piata unde banii privati pentru domeniu sunt inca putini. Anca Dragoi, fondatoarea acestui birou de consultanta si management in sponsorizare, a explicat care sunt piedicile cu care s-a confruntat in ultimul an de cand functioneaza „Parteneriat pentru arte“.
Ce lipseste ca aceasta colaborare dintre arta si business sa fie mai buna in Romania?
Cea mai raspandita forma prin care business-ul isi asuma sprijinul financiar pentru sectorul cultural din Romania ramane sponsorizarea in bani sau in natura (servicii sau produse gratuite), secondata de comisionarea industriilor creative in scopuri de business. Cred ca verigile lipsa pentru care lucrurile nu sunt atat de avansate in ce priveste parteneriatul arte-business sunt viziunea pe termen lung si, in aceeasi masura, atitudinea: cultura este, de regula, asimilata unei elite, iar companiile tind sa fie mai degraba orientate spre mase si vanzari imediate.
Efortul ca cele doua sectoare sa ajunga sa lucreze impreuna trebuie facut de catre ambele parti. Studiile si practica internationala ne arata ca exista o cultura a „askingului“ care, la noi, nu este suficient inteleasa si sedimentata, la fel cum exista o cultura a „givingului“. Rodarea celor doua culturi, la fel ca intalnirea intre business si arte, reprezinta o responsabilitate comuna si nu se va putea intampla decat printr-un dialog onest, deschis, dublat de o intelegere si gandire pe termen lung a beneficiilor comune ale unor astfel de parteneriate creative.
„Parteneriat pentru arte“ asigura intermedierea intre sponsori si proiecte culturale intr-o tara in care tot auzim ca legea sponsorizarii nu functioneaza corect.
Sigur ca legislatia greoaie si, cel mai probabil, insuficient inteleasa si promovata reprezinta o piedica, dar cred ca atitudinea si modul in care companiile se raporteaza la evenimentele si dinamica culturala sunt cele care dicteaza deciziile de sponsorizare. Intr-un studiu recent de CSR realizat de portalul CSRMedia in parteneriat cu Ernst & Young, cultura reiese ca fiind codasa in topul sponsorizarilor, mult in urma actiunilor sociale, a educatiei sau a sanatatii.
Probabil greseala este tocmai aceasta prioritizare a nevoilor unei societati, cand, in fapt, cultura are locul sau de sine statator in societate. De aceea, ultimele tendinte in materie de comunicare si politici de Corporate Social Responsability (CSR) in Europa sunt de a institui responsabilitatea culturala corporatista care nu este altceva decat responsabilitatea culturala a companiilor circumscrisa CSR-ului. O astfel de responsabilizare a companiilor va avea un impact pozitiv in primul rand asupra proiectelor si evenimentelor culturale de mai mica anvergura, inclusiv asupra artistilor independenti pentru ca se va folosi potentialul creativ mai mult decat bifarea unor evenimente de amploare. De altfel, in ce priveste legislatia, o veste foarte buna este ca noul Cod Fiscal, adoptat in 23 iunie 2015, prevede o crestere a procentului din cifra de afaceri care poate fi alocat sponsorizarilor de la 0,3% la 0,5%.
Cat din nevoile actuale de finantare pot fi acoperite din fonduri private?
E greu de facut o evaluare obiectiva pentru ca nu avem statistici clare despre sponsorizarile care se fac in cultura: datele pot fi obtinute de la companii sau beneficiari si, de regula, aceste acorduri fac obiectul unor contracte confidentiale.
Intr-un mod ideal, finantarile ar trebui sa functioneze intr-o convergenta de tip public-privat in care companiile private sa fie asigurate de o investitie permanenta a statului. Din pacate, cele mai multe evenimente culturale, cu acele exceptii unde sunt incheiate protocoale multianuale de finantare publica, nu isi pot securiza fondurile publice de la o editie la alta. Probabil ca un studiu de impact care sa ofere o imagine de ansamblu asupra procentelor de finantare provenite din fonduri private va fi foarte binevenit.
Cat de mult inteleg sponsorii sa sustina proiecte pe termen lung?
Exista companii in Romania care au inteles ca asocierea pe termen lung cu anumite evenimente culturale le face bine, dar, de regula, aceste colaborari au loc in jurul unor festivaluri mari, cu audienta numeroasa, cu capacitate de marketing mare si cu un impact puternic in comunitate. Evenimentele mici sau cele care provin din zone mai putin atractive din punct de vedere al audientei au foarte putine sanse sa fie incluse in agenda sponsorizarilor. De aceeea cred ca arta, in formele ei diverse de manifestare (cultura scrisa, artele spectacolului si performative, cinemaul, artele vizuale), trebuie sa fie inteleasa ca oportunitate de diferentiere si inovare pe care companiile o au la dispozitie prin potentialul ei creativ imens.
Interviurile complete cu managerii culturali din sectorul cultural independent pot fi citite mai jos.
Anca Dragoi, fondatoarea „Parteneriat pentru arte“: „Cultura este asimilata unei elite, iar companiile sunt orientate spre mase“
Exista mai multe niveluri de colaborare intre arta si business. Care sunt acestea?
Practica internationala in aceasta zona de confluenta dintre arte si afaceri ne ofera mai multe exemple de parteneriate creative si de moduri in care cele doua sectoare pot conlucra. In termeni concisi, aceste parteneriate iau, cel putin, urmatoarele forme:
Sponsorizare: legiferata in Romania prin legea sponsorizarii nr.32/1994 din Romania, sponsorizarea reprezinta cea mai frecventa forma de sustinere a culturii si implica un sprijin financiar sau in produse/servicii din partea companiei acordat unui proiect/ eveniment cultural si rasplatit printr-un set clar de beneficii cuantificabile stabilite in raport cu sprijinul primit.
Patronaj corporatist: este similar sponsorizarii in sensul in care compania sprijina financiar sau in natura (in-kind) un proiect/eveniment cultural, dar fara a fi recompensata in vreun fel.
Match funding: o schema de sprijin care se regaseste in special in Marea Britanie prin care contributiile companiilor private sunt combinate cu cele publice, incurajand astfel businessurile sa finanteze sectorul artistic.
Programe pentru comunitatea de membri/ Arts membership programme: Sunt acele programe bine structurate prin care companiile pot accesa si beneficia de avantaje si activitati culturale si artistice pentru o perioada determinata de timp.
Colectii private, muzee/centre sau fundatii culturale detinute de companii: Aceste tipuri de parteneriat mobilizeaza, de regula, un capital financiar important, fiind gandite ca institutii/organizatii satelit in raport cu entitatea comerciala care le finanteaza. Europa cunoaste suficiente astfel de initiative: Fondazione Prada in Italia cu centre in Milano, Prato sau Venetia, Fondation Louis Vuitton din Paris, colectia privata de arta a bancii ING cu subsidiarele sale din Belgia, Olanda, Polonia si Regatul Unit.
In Romania, o situatie de acest tip a fost Pavilion Unicredit prin care unul dintre sediile bancii Unicredit a fost transformat in centru de arta contemporana si a functionat in acest sistem pentru o perioada indelungata de timp.
Comisionarea disciplinelor creative pentru proiecte de business: Acest tip de parteneriat este, poate, cel mai seducator deoarece ofera foarte multa flexibilitate, pornind de la un set predefinit de obiective comerciale.
In Romania, un exemplu concret este realizarea kit-ului de promovare a orasului Cluj-Napoca de catre ilustratoarea Maria Surducan la solicitarea Retelei private de sanatate-REGINA MARIA sau realizarea unei lucrari de arta pe tema reciclarii, expusa la Gara de Nord de catre artista Ioana Ciocan si studentii de la UNArte la cererea companiei Tetra Pak.
Un alt exemplu, la fel de tangibil si inovator, provenit din zona industriilor creative, este cel executat de Modulab la solicitarea producatorului de bere Staropramen, care si-a dorit sa fie prezent la targul de carte BookFest printr-o activare specifica si iesita din comun: Modulab a creat un mecanism prin care vizitatorii targului erau recompensati cu un tap de bere daca tastau una sau mai multe litere din numele brandului.
Scopurile pentru care artistii si artele pot fi comisionate variaza mult: design de produs, promovarea companiei, a unui brand, a unui nou serviciu, obiective de HR atunci cand businessurile comisioneaza proiecte culturale pentru angajati (traininguri, teambuilding-uri) si lista poate continua.
Ce lipseste ca aceasta colaborare dintre arta si business sa fie mai buna in Romania?
Cea mai raspandita forma prin care businessul isi asuma sprijinul financiar pentru sectorul cultural din Romania ramane sponsorizarea in bani sau in natura (servicii sau produse gratuite), secondata de comisionarea industriilor creative in scopuri de business. Cred ca verigile lipsa pentru care lucrurile nu sunt atat de avansate in ceea ce priveste parteneriatul arte-business sunt viziunea pe termen lung, dar, in aceeasi masura, atitudinea: cultura este, de regula, asimilata unei elite, iar companiile tind sa fie mai degraba orientate spre mase si vanzari imediate.
Efortul ca cele doua sectoare sa ajunga sa lucreze impreuna trebuie facut de catre ambele parti. Studiile si practica internationala ne arata ca exista o cultura a „askingului“ care, la noi, nu este suficient inteleasa si sedimentata, la fel cum exista o cultura a „givingului“. Rodarea celor doua culturi, la fel ca intalnirea intre business si arte, reprezinta o responsabilitate comuna si nu se va putea intampla decat printr-un dialog onest, deschis, dublat de o intelegere si gandire pe termen lung a beneficiilor comune ale unor astfel de parteneriate creative.
„Parteneriat pentru arte“ asigura intermedierea intre sponsori si proiecte culturale intr-o tara in care tot auzim ca legea sponsorizarii nu functioneaza corect.
Sigur ca legislatia greoaie si, cel mai probabil, insuficient inteleasa si promovata reprezinta o piedica, dar cred ca atitudinea si modul in care companiile se raporteaza la evenimentele si dinamica culturala sunt cele care dicteaza deciziile de sponsorizare. Intr-un studiu recent de CSR realizat de portalul CSRMedia in parteneriat cu Ernst & Young, cultura reiese ca fiind codasa in topul sponsorizarilor, mult in urma actiunilor sociale, a educatiei sau a sanatatii.
Probabil greseala este tocmai aceasta prioritizare a nevoilor unei societati, cand, in fapt, cultura are locul sau de sine statator in societate. De aceea, ultimele tendinte in materie de comunicare si politici de Corporate Social Responsability (CSR) in Europa sunt de a institui responsabilitatea culturala corporatista care, nu este altceva decat responsabilitatea culturala a companiilor circumscrisa CSR-ului. O astfel de responsabilizare a companiilor va avea un impact pozitiv in primul rand asupra proiectelor si evenimentelor culturale de mai mica anvergura, inclusiv asupra artistilor independenti pentru ca se va folosi potentialul creativ mai mult decat bifarea unor evenimente de amploare. De altfel, in ce priveste legislatia, o veste foarte buna, este ca noul Cod Fiscal, adoptat in 23 iunie 2015, prevede o crestere a procentului din cifra de afaceri care poate fi alocat sponsorizarilor de la 0,3% la 0,5 %.
Cat din nevoile actuale de finantare pot fi acoperite din fonduri private?
E greu de facut o evaluare obiectiva pentru ca nu avem statistici clare despre sponsorizarile care se fac in cultura: datele pot fi obtinute de la companii sau beneficiari si, de regula, aceste acorduri fac obiectul unor contracte confidentiale.
Intr-un mod ideal, finantarile ar trebui sa functioneze intr-o convergenta de tip public-privat in care companiile private sa fie asigurate de o investitie permanenta a statului. Din pacate, cele mai multe evenimente culturale, cu acele exceptii unde sunt incheiate protocoale multianuale de finantare publica, nu isi pot securiza fondurile publice de la o editie la alta. Probabil ca un studiu de impact care sa ofere o imagine de ansamblu asupra procentelor de finantare provenite din fonduri private va fi foarte binevenit.
Sa fii manager cultural independent nu e usor, cel putin in Romania. „Trebuie rabdare, networking, nebunie si anduranta“, ati declarat. Ce rol are nebunia in aceasta ecuatie?
Nebunia vine tocmai din statutul pe care „Parteneriat pentru arte“ il are si anume de microintreprindere, pe profit, platitoare de taxe catre statul roman, pe scurt: un business. Ne-am asumat de la bun inceput acest rol in randul industriilor creative pentru ca ne-am dorit sa impunem un model inovator de business care sa capitalizeze creativitatea artelor si sa ofere mediului privat un punct de plecare in folosirea unor noi instrumente de diferentiere pe piata ceea ce, intr-un final, creeaza plus-valoare pentru toate partile implicate.
In alte tari, o initiativa de tipul „Parteneriat pentru arte“ ar fi functionat, cel mai probabil, ca un matchmaker cu forma legala de functionare non-profit care ar fi beneficiat de o sustinere masiva din partea Guvernului.
Romania nu este inca acolo.
Cat de mult inteleg sponsorii sa sustina proiecte pe termen lung?
Exista companii in Romania care au inteles ca asocierea pe termen lung cu anumite evenimente culturale le face bine, dar, de regula, aceste colaborari au loc in jurul unor festivaluri mari, cu audienta numeroasa, cu capacitate de marketing mare si cu un impact puternic in comunitate. Evenimentele mici sau cele care provin din zone mai putin atractive din punct de vedere al audientei au foarte putine sanse sa fie incluse in agenda sponsorizarilor. De aceeea cred ca arta, in formele ei diverse de manifestare (cultura scrisa, artele spectacolului si performative, cinema-ul, artele vizuale) trebuie sa fie inteleasa ca oportunitate de diferentiere si inovare pe care companiile o au la dispozitie prin potentialul ei creativ imens.
Cosmin Manolescu, coregraf si manager cultural: „Ne-am imbolnavit si in curand o sa murim“
Problemele sectorului cultural independent sunt mari, dificile si vechi de 25 de ani. Din pacate, nici unul dintre ministrii Culturii din 1990 de dupa Andrei Plesu, nu a avut nici o initiativa clara de a reforma din temelii sectorul cultural. Mai mult decat atat, ultimii ministri au produs doar haos si nimic bun si au reusit scaderea bugetului alocat culturii la un nivel dramatic. Fiecare nou-ministru a adus cu el un nou dezastru (vezi comasarile intre institutii, scaderile masive de buget la nivelul proiectelor si programelor culturale alocate institutiilor publice, migratia masiva a artistilor in alte orase europene etc.). Nici unul din ultimii ministrii nu a incercat sa inteleaga necesitatile sectorului cultural privat, ale artistilor si managerilor freelance si a problemelor cu care se confrunta acestia in prezent.
Situatia este foarte sumbra si dificila pentru ONG-urile culturale. Desi acest sector este extrem de dinamic si produce peste 90% dintre festivalurile existente, proiectele europene sau educationale, am ajuns la limita supravietuirii. Sunt din ce in ce mai putini manageri culturali in zona independenta si asta pentru ca nu exista nici o modalitate de fidelizare a serviciilor oferite. Ne plangem ca nu avem manageri insa nu facem nimic pentru a-i sustine financiar. Port un dialog continuu cu Ministerul Culturii si institutiile publice aflate in subordinea sa din 2000, dar nu s-a intamplat mare lucru pana acum si nici nu se va intampla, pentru ca nu exista intelegere asupra problemelor cu care ne confruntam.
In 2012, impreuna cu colegii din Coalitia Sectorului Cultural Independent am lansat o Charta pentru Cultura Vie (www.culturavie.ro) ca pe un semnal de alarma, insa documentul respectiv nu a avut din pacate nici un ecou.
Trebuia, in primul rand, regandit tot sectorul cultural, astfel incat toti operatorii culturali, indiferent daca sunt publici sau privati, sa fie in competitie reala pe baza unui program si a unor rezultate clare. Este nevoie de o legislatie moderna adaptata normelor europene care sa ofere conditii decente de munca artistilor romani, indiferent daca lucreaza intr-o institutie de stat sau ONG. N-am inteles niciodata cum poate Guvernul Romaniei si implicit Ministerul Culturii sa acorde finantari imense in conditiile de criza si austeritate bugetara in care se afla Romania unui festival de import cum este Festivalul „George Enescu“ in timp ce ofera AFCN-ului (singurul sistem de finantare transparent public la nivel national din Romania) sume ridicol de mici. N-am inteles nici de ce AFCN-ul finanteaza in egala masura si institutiile publice de cultura si ONG-urile, in contextul in care acele institutii primesc deja bani de la buget. De exemplu, Centrul National al Dansului, care acum ceva ani era cel mai important finantator al dansului, si-a inchis de doi ani liniile de finantare si a ajuns sa concureze si el la AFCN. Nu mi se pare corect, normal ar fi fost ca AFCN-ul sa fie un fond de finantare destinat doar sectorului cultural privat. Spun acest lucru de 10 ani si nu s-a schimbat nimic.
Fata de institutiile publice unde statul asigura un buget, resurse pentru plata echipei, spatii de productie si difuzare, in cazul sectorului cultural independent nu se ofera nimic. Managerul cultural trebuie sa isi bata capul pentru a-si acoperi toate costurile, inclusiv cele administrative. Mai mult, statul asigura prin buget institutiilor publice co-finantarea pentru proiectele europene castigate la Bruxelles, in timp ce ONG-urile nu beneficiaza din start de o astfel de facilitate. Asta desi ambele entitati sunt operatori culturali romani care au castigat proiecte europene printr-un concurs de proiecte, normal ar fi ca fiecare sa beneficieze de conditii egale. Ce poti sa faci cand chiar Ministerul Culturii incalca chiar el legea si lanseazaun call de proiecte la presiunea unei scrisori deschise in 10 zile (cand legea specifica clar minim 30 de zile), iar ulterior te elimina din competitie pentru lipsa unei stampile „conform cu originalul“, aplicata pe una dintre sutele de copii care trebuie depuse la dosarul proiectului (asta in conditiile in care stampila a disparut demult din Uniunea Europeana).
Exista suspiciunea asta permanenta ca ONG-urile fura si nu-si realizeaza obligatiile contractuale. Iar din aceasta cauza, birocratia devine tot mai apasatoare. Trebuie sa aducem tot felul de adeverinte fiscale de la ANAF si Primarii, sa scriem zeci de declaratii pe propria raspundere si documente de justificare pentru proiectele culturale pe care le realizam si sa facem sute de copii pentru rapoartele noastre, in conditiile in care la UE totul se trimite electronic.
Legea sponsorizarii nu functioneaza aproape deloc pentru sectorul cultural. Se stie si pe buna dreptate, cele mai multe sponsorizari se duc in zona sociala si de sanatate unde este nevoie imensa de fonduri sI, bineinteles, in sport, unde vizibilitatea este foarte mare. Iar acele putine sponsorizari care se dau, fie de cele mai multe ori vin pe filiera relatiilor personale, fie sunt oferite unor evenimente de marca, cum ar fi festivalul „George Enescu“ (care este deja supra-finantat de Guvernul Romaniei). Arta contemporana atrage foarte putini bani. Oricum sponsorii sunt mult mai atrasi de zone mai vizibile pentru public, cum ar fi, de exemplu, sportul care aduce mult mai multa promovare. Sa nu uitam, sponsorizarea are la baza promovarea brandului si a imaginii.
O alta varianta mult mai importanta ar fi cred, directionarea de catre consumator a procentului de 2% din impozitul anual pentru ONG-urile culturale si sustinerea directa a proiectelor prin crowdfunding, insa pentru asta ai nevoie de bugete importante si echipa pentru promovare. Alte tari sprijina in mod direct donatiile individuale si mecenatul, poate ar fi cazul ca si Romania sa faca macar niste pasi mici in aceasta directie.
Ne-am imbolnavit si in curand o sa murim. Dar nu intereseaza pe nimeni treaba asta. Nu exista viziune, chiar daca exista bune intentii.
Oana Boca, manager cultural si consultant in comunicare, presedinta Headsome Communication: „Evenimentele culturale trebuie bine ambalate“
Care sunt cele mai importante piedici in realizarea unui proiect cultural independent? Altfel spus, cat de greu este sa pui pe picioare un proiect cultural in Romania?
Desigur, cea mai previzibila si cea mai dureroasa dintre piedici pare sa vina dinspre financiar. Si, de fapt, nu doar pare: astazi, acesta chiar e una dintre cele mai importante piedici. Insa mie, desi ma lupt de 3 ani cu atragerea de finantari pentru proiectele agentiei, pe termen lung nu dificultatile financiare sunt cele care mi se par cele mai provocatoare. Si nici mult-discutata insuficienta colaborare dintre public si privat. De fapt, abordarea aceasta cu lipsa de colaborare-dintre-public-si-privat-si-atat chiar ma irita. Sau, ma rog, mi se pare depasita – corect ar fi, cred, sa vorbim despre un parteneriat public-privat-societate civila. Consider ca societatea civila chiar poate fi unul dintre cei mai importanti actori in ecuatia asta, daca vrem sa depasim faza proiectelor hiper-centralizate – spiritul civic si comunitar pot ajuta in mod real la propagarea proiectelor culturale inspre zonele marginale. Si, ca sa nu para ca vorbesc din carti de management cultural, inca netraduse in limba romana, o sa va rog sa va ganditi la cazul „Initiativa Favorit“, un grup de initiativa civica, un grup de cetateni care a reusit, alaturi de un ONG, sa repuna pe picioare unul dintre simbolurile sectorului 6 al capitalei: fostul Cinema Favorit a devenit astazi un centru cultural viu, „de cartier“.
Aveti deja o experienta de mai multi ani in dezvoltarea de proiecte culturale independente. Cum au evoluat lucrurile in aceasta zona?
Nu stiu cat s-a schimbat in bine sau in rau, cert e ca s-au tot schimbat. De fapt, asta e si una dintre marile probleme pe care le-am resimtit eu in cei 3 ani de cand am devenit antreprenor: lipsa de coerenta si lipsa de siguranta. Unul dintre cele mai ambitioase proiecte ale Headsome Communication il reprezinta Gala Industriei de Carte din Romania „Bun de Tipar“, cele 10 premii de execelenta care le revin anual profesionistilor din industria de carte autohtona. Ei bine, ca sa facem posibila prima editie si trecerea inspre cea de-a doua, a trebuit, in 2012-2013, sa trecem de exigentele a 6 ministri (Kelemen Hunor, Mircea Diaconu, Puiu Hasotti, Gigel Sorinel Stirbu si, din nou, Kelemen Hunor!), fiecare dintre acestia cu prioritatile sale…
Este antreprenoriatul cultural o solutie viabila in Romania, in conditiile in care fondurile publice sunt tot mai putine?
Daca abandonam formula „antreprenoriat cultural“ si aducem in discutie ideea de „antreprenoriat in domeniul industriilor creative“, raspunsul e da, cu siguranta, antreprenoriatul este una dintre solutii.
Un raport al Agentiei de consultanta Ernst & Young, transmis la finele anului trecut, releva faptul ca, in Uniunea Europeana, industriile culturale si creative au atins, in 2012, o valoare de 535,9 miliarde euro (23.713 miliarde de lei), adica 4,2% din PIB la nivelul Uniunii Europene, reusind sa asigure locuri de munca pentru peste 7 milioane de persoane, ceea ce face din acest pilon cel de-al treilea angajator la nivel european.
Managerul din sectorul independent este dezavantajat inclusiv prin lege fata de managerul din institutiile publice. Acesta din urma primeste de la stat o parte din fondurile de care are nevoie pentru a-si desfasura activitatea, in special pentru cheltuieli administrative. Managerul din sectorul privat trebuie sa caute singur aceste fonduri. Cum se poate elimina aceasta diferenta?
Da, dar pe de alta parte, managerii culturali din sectorul privat beneficiaza de o doza semnificativa de libertate in derularea proiectelor lor, spre deosebire de cei care gestioneaza proiecte pentru institutiile publice, oameni care sunt realmente sufocati de muntii de hartii pe care trebuie sa ii faca pentru orice miscare. Iar asta cu numarul nesfarsit de hartii pe care sunt nevoiti sa le produca managerii culturali din domeniul public s-ar putea sa fie, de fapt, cea mai inofensiva dintre complicatii: ganditi-va la eventualele presiuni politice care se pot ivi in interiorul institutiilor publice – si care nu sunt doar un exercitiu de imaginatie pe care sa vi-l propun eu acum, ele exista in viata de zi cu zi.
Asa ca, intr-un fel, balanta e echilibrata.
Cat de constiente sunt autoritatile de necesitatea unor politici culturale clare, pe termen lung? Dar sectorul privat?
Politicile culturale pe termen lung exista, in zona institutiilor publice ele nu sunt o optiune, ci trebuie detaliate. Din pacate, de multe ori, schimbarile politice vin si insista sa reinventeze, de fiecare data, apa calda.
Cat priveste partea cu sensibilizarea sponsorilor, reactiile in fata propunerilor care vin dinspre zona culturala sunt diverse, variaza mult de la film la carte, de la arte vizuale la dans contemporan sau teatru.
Mie mi-e familiara zona culturii scrise, una dintre cele mai putin atractive zone culturale pentru cei din sfera privata. Daca veti studia lista proiectelor din zona culturii scrise pe ultimii 5 ani in care o multinationala s-a implicat, peste 90% dintre acestea au fie o componenta sociala puternica (cele mai multe), fie au legatura cu promovarea produselor din zona IT. Asadar, daca evenimentele cu carti si scriitori nu vin „ambalate“ intr-un proiect social-caritabil sau intr-o poveste care sa vorbeasca despre tehnologii, nu prea sunt atractive pentru sfera privata.
Raluca Iacob Pop, manager cultural, presedinta Asociatiei MetruCub: „E o intrebare legitima: de ce meriti tu bani?“
Legile care privesc desfasurarea efectiva a proiectelor se schimba foarte des. E greu sa tii pasul cu prevederile care privesc nivelul contributiilor sociale pentru diferite tipuri de contracte, specialistii in finante se contrazic daca se pot face sau nu contracte civile de prestari servicii, pentru ce se pot face contracte de drepturi de autor, iar finantatorii au la randul lor propria interpretare a acestor chestiuni. Din aceste neclaritati si neintelegeri se creeaza multe tensiuni in cadrul organizatiilor culturale.
Pe acest fond, si din cauza lipsei de venituri, in general, si a unor competitii corecte pentru finantari publice, presiunea in organizatii creste. Antreprenoriatul in cultura a devenit pentru organizatiile culturale aproape o obligatie, ca atitudine de diversificare a veniturilor pentru activitatea culturala. Dar e mai usor de spus decat de facut si nu toate proiectele culturale se preteaza la atragerea de sponsorizari si prestarea de servicii economice. Managerii trebuie sa ia decizii dificile, care uneori sunt doar partial intelese si acceptate de catre artisti.
Sa te plangi ca nu mai sunt bani publici pentru cultura e din ce in ce mai mult considerat o lamentatie penibila, inacceptabila, o rusine. Acum ti se spune sa te descurci, sa fii antreprenor. Dar nu e doar dificil, ci e si partial fals, cel putin daca echivalezi antreprenoriatul cu sensul de business creative. Nu toate proiectele culturale de care societatea are nevoie trebuie gandite intr-o logica de business. Ceva esential din ele se pierde cand inlocuiesti interesul public cu o logica financiara prea stricta. Artistii o vad, pe buna dreptate, ca pe o amenintare, unii dintre manageri culturali si producatori de asemenea, dar nu isi permit sa nu urmeze aceasta logica. Managerii culturali incearca sa se orienteze, pentru ca in definitiv rolul lor este sa lucreze pentru ca proiectele sa se intample, spectacolele sa se joace, formarile sa se realizeze, publicatiile sa se tipareasca.
Managerii sunt trasi din toate partile, iar presiunea pentru antreprenoriat cultural combinata cu lipsa de transparenta si coruptia din mediul public, alaturi de birocratia cheltuirii fondurilor creeaza un mix foarte toxic.
De fapt, managementul cultural independent este doar retoric sprijinit. Desi exista facilitati fiscale pentru sponsorizari, sunt foarte putine organizatii capabile sa realizeze acest lucru si mai putine organizatii cu rol de facilitare a relatiei dintre sponsor si organizatie sau proiect cultural. In afara de festivalurile mari, care isi permit sa ia oameni, sa se ocupe de lucrurile astea, si cativa antreprenori din zona de industrii creative care se pricep la strangerea de fonduri, lucrurile arata in rest foarte rau.
Suntem acum intre doua lumi, una a culturii cu fonduri publice si alta a antreprenoritatului cultural si creativ. Cele doua lumi ar putea sa comunice fluid, pentru ca exista o zona importanta in care s-ar putea intalni, dar discutia despre aceste lucruri nu exista in spatiul public decat extrem de rar si nesistematic.
Primariile au inceput sa se implice mai serios in cultura, prin finantari strategice in proiecte si actiuni culturale, si sunt incurajate de perspectiva de a fi alese capitala europeana a culturii. Este insa nevoie ca practicile de finantare, prin calendarul proiectelor si prin cheltuielile permise, sa incurajeze mai mult sectorul cultural, pentru ca acum cheltuieli esentiale, cum sunt chiria sediului, cheltuielile de intretinere a spatiilor de lucru, salariile, nu sunt permise, iar acest lucru saboteaza capacitatea organizationala a operatorilor culturali. Acest lucru este mai greu de inteles de administratorii publici, pentru ca ei se gandesc ca finanteaza proiectele, nu organizatiile. Aici este un cerc vicios si trebuie ca la un moment dat sa isi dea seama ca noi nu putem opera doar din proiect in proiect. Iar sponsorii, cati sunt, nu ne vor ajuta pentru a ne plati chiriile, contabilitatea, salariile de administrare generala, cercetarea. Nimeni nu plateste aceste cheltuili ale ONG-urilor.
Solutii la aceste probleme nu prea sunt, poate doar oportunitati externe sau accidente norocoase. Daca ai sansa sa convingi un investitor bogat, care crede in ce vrei sa faci, e minunat. Dar aceasta este o exceptie, nu poate fi o practica recomandata de sustenabilitate pentru majoritate. Mai este modelul Asociatiei Zeppelin sau organizatiei eLiberare (care nu este o organizatie culturala, insa), care dezvolta activitati economice din care isi acopera partial cheltuielile de ONG. Dar aici e vorba de design, respectiv dezvoltare de soft. Industrii creative, nu arta si patrimoniu.
As reaminti faptul ca in definitiv suntem o tara saraca si avem si alte prioritati publice legitime. Nu putem cere prea mult pentru cultura, desi investitia in ea s-ar putea intoarce cu o contributie semnificativa la bugetul public. Studiile arata ca asta se intampla, nu sunt bani pierduti, pe langa alte efecte sociale importante pe care unele proiecte culturale le au clar. Dar chiar si cum suntem acum, statul poate sa faca mai mult, in sensul alocarii diferite a banilor de care dispune. Nici alte tari nu au rezolvat lucrurile astea 100%, dar le fac mai bine.
Eu insist pe faptul ca trebuie sa le readucem aminte oamenilor si institutiilor de ce este importanta cultura pentru societate. Pentru ca de aici ni se trag foarte multe probleme, pentru ca nu toata lumea intelege de ce ar trebui alocati bani publici pentru cultura. Eu lucrez acum la un proiect gandit sa ilustreze impactul culturii in educatie si sa conecteze efectiv operatori culturali si scoli pentru proiecte comune, de pilda. Cred ca ne va ajuta pe termen lung, chiar daca acum nu este foarte evident acest lucru pentru unii. In momentul de fata, cred ca nu explicam destul de des si de clar ce aduce cultura societatii. E o intrebare legitima: „De ce meriti tu bani?“ In felul asta, pot fi convinse si alte institutii sa aloce bani pentru proiecte culturale si se creeaza un climat propice si pentru sponsorizari si donatii individuale catre initiative culturale, pentru ca se intelege mai bine ce are de oferit societatii. E o discutie la care cu cat participam mai multi, cu atat mai bine, si e important sa fie o discutie onesta, la care sa participe atat artisti, cat si personalitati culturale, specialisti de politici publice, manageri culturali si cetateni.