– Fragment –
Dintr-o scobitura mai adanca pesemne, din fan, se aude alt glas. Ragusit. Batjocoritor:
Te zbengui, Chirica; iti arde de joaca…
Cel numit Chirica se intoarce brusc. Fata lui. Nimic sarcastic, nici urma de ranjet, mirare, surpriza placuta, batjocura amicala, nepasare. Fata unuia istet, poznas, hahalera, dar cu neputinta de prins in lat. Lunecos peste poate. Om in toata firea, dar poate sa para un flacau abia iesit din scutece, cu cas la gura, nu i-ai putea in nici un fel ghici varsta, e si tanar, si batran, cu toate ca, dupa cum suceste neastamparat capul ba in lumina, ba in umbra, ai zice ca-i un baietan sfrijit.
Nasule, spune el, ia te uita, nasu’… Ce faci, nasule?!
Din adancul moale si tulbure mirositor al fanului se inalta alt cap. Da, asta e om in toata firea. Dupa cap ai zice ca are peste o suta de kile si mai-mai sa treaca peste doi metri. Astepti sa iasa din fan, cum o fi aratand huiduma asta? Cap de bostan turcesc, chelie pana spre crestet, dar pe urechi si de jur imprejurul bostanului o claie de par carliontat, roscat, cu reflexe galbui din loc in loc si incaruntit pe tample. O fi tanar, o fi batran? Este si asa, si asa. Cum nici pe Chirica nu-l poti prinde. Desi atat de deosebiti, neputinta de a le ghici varsta ii apropie. Nu vrea deloc sa iasa din fan. Capul pare taiat si asezat inca viu pe paiele moi. Inchide ochii. Trage pe nari. Multumire mare, placere intensa.
Hmm, immhh, face din gat, buzele stranse, obrajii umflati dau in fiert.
Ce miros, ce miros, te imbata, Chirica, finule, te doboara mirosu’ asta, te inmoaie tot, hm (trage adanc pe nas). Sa tot zaci in iarba asta, ferice de cine numai asa poate trai…
Of, nasule, apoi daca fanul asta te istoveste, ce mai zici de floarea de tei, cand da teiu-n floare… acolo… unde-i padurea de tei la dracu-n praznic…
Celalalt deschide ochii. Nemultumit, i-a trecut placerea mirosului…
Cum vorbesti, finule… Care drac in praznic?
Iarta-ma, nasule, e o vorba…
Ocoleste-o, finule. Vorba-n colturi si rotunda, fara cercuri se infunda. Ai vorbit ca surda-n claca.
Chirica si mai ipocrit.
Asa-i, nasule, iarta-ma. Ca bine le mai zici.
Celalalt, pacalit, dar inca banuitor:
Lasa, lasa, ne cunoastem noi, stim ce ne poate pielea.
Dintr-un salt, Chirica se atarna de o franghie si penduleaza larg. Cu un salt scurt se opreste in fata nasului. Cu spaima prefacuta:
Nu banui, nasule, stii ca nu-ti trec pe dinainte, numai o spranceana daca o incrunti si n-am stare o suta de ani.
Magulit in sine, imbrobodit, celalalt face prietenos cu ochiul… Deschide gura pentru sfaturi si moralioare de doi bani, el este cel mai in varsta, fireste, se simte dator sa o faca, cu atat mai mult cu cat „finul“, mai tanar, disimuleaza abil batjocura.
Ei s-au intalnit din intamplare in podul cu fan. Sunt doi draci umbland cu treburile lor prin lume. Arata, fireste, ca doi oameni. Oricat de neobisnuite, infioratoare sau hazlii, toate dracoviile lor sunt incluse in obisnuit, facute cu cel mai banal calm, par la indemana oricui.
Din picioare, Chirica sare in cap, dar nu atinge podeaua. O ia in sus, cu picioarele inainte, urca spre acoperis, patrunde printr-o gaura zburatacind sindrila putreda, pluteste deasupra hambarului care se vede acum tot de la inaltime. Miscarea continua rapid pana aproape de sol, de fantana din mijlocul curtii largi. In curte, nici tipenie. Din nou deasupra acoperisului, patrunde prin gaura. O tumba in fata nasului, deloc mirat de evolutia lui Chirica.
Nu se vede nimic, nasule. Ne-am sculat cu noaptea-n cap!
*
La randul lui, nasul dispare. Chirica e usor nelinistit. Misca ceva in fan, in alta parte. Apare incet o pereche de coarne de cerb. Rasul infundat al nasului. Iese pe jumatate din fan. Tine in maini coarnele.
Ce faci, nasule? Ziceam ca ti-a venit porunca si-ai tulit-o fara sa spui. M-ai bagat in sperieti.
Esti slab de inger, finule!
Mai las-o cu ingerii, nasule. Nu-mi plac…
Nici mie… Un inger e un fel de drac imbracat in rochie de mireasa.
Nasule, nu te-ai schimbat deloc, tot sugubat ai ramas. Si nu ne-am vazut de multisor.
Nu tocmai. Abia vreo trei sute de ani.
Dumneata, nasule, esti de moda veche. Iti trece timpul usor. Te iei cu vorba, ii dai cu gluma…
Da, voi astia tineri faceti sangele baliga. Ati umblat pe la scoli si ati uitat obiceiurile stramosesti. Praf o sa se aleaga de iadu’ nostru cand o sa puneti voi mana pe el. Numai ca mai aveti de asteptat… ehe…
CARTEA
„M-am tot intrebat, dupa ce am citit extraordinarul «scenariu» de George Balaita sub titlul Invoiala, in ce raport exact sta el cu Povestea lui Stan Patitul a lui Creanga, dupa care se pretinde a fi fost scris. Cum oricine isi poate da seama, Balaita a inventat o poveste paralela cu aceea a lui Creanga, plina de viata, cu amanunte autentice, vii, pitoresti, cu personaje memorabile. Aceasta poveste este un adevarat roman taranesc, realist si fabulos totodata, ceea ce povestea lui Creanga nu voia sa fie. De aici diferenta principala si care, cum sugeram, nu tine de deosebirile faptice, ci de altceva, mai profund, si anume de sensul intregului. Povestea lui Creanga este, in felul celor populare, paradigmatica, ilustrarea propozitiei ca barbatului neinsurat pana la 30 de ani «numai dracu-i vine de hac» (evident, intrupat intr-o femeie care poseda una sau mai multe dintre coastele necesare); si nu stiu daca nu cumva numele de Stan Patitul i se trage mai curand eroului de la experienta lui matrimoniala tardiva decat de la Chirica, dracul, care mai mult l-a ajutat. Scenariul lui Balaita este mai complex si nu poate fi redus la o singura idee (era sa spun coasta de drac), cum ar fi bunaoara aceea (inexistenta la Creanga) ca nu e om fara ceva diavolesc in sine, dupa cum nu e diavol fara capacitate de umanizare. Personajul principal nu mai este, cred, Stan, ca la Creanga, ci Chirica (sau, ma rog, cei doi ajung pe picior de egalitate, frati). Acest Chirica impatimit de jocuri de noroc si papusarii, ba chiar cazand in ispite erotice, este delicios, profund si totodata insesizabil, un personaj complet nou. Chirica si Stan sunt asemanatori, iar de la un punct isi fac unul altuia pandant. Aici este originalitatea scenariului, care transforma o opera dupa Creanga intr-una noua, inedita, personala.“ (Nicolae Manolescu)
AUTORUL
GEORGE BALAITA (n. 1935) este unul dintre cei mai cunoscuti prozatori ai literaturii romane contemporane. Absolvent al Facultatii de Filologie, Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi (1967). A fost desenator tehnic, profesor suplinitor, instructor metodist. Din 1964, redactor, apoi redactor-sef adjunct al revistei bacauane „Ateneu“. In 1979 se muta la Bucuresti, ca secretar al Uniunii Scriitorilor. A fost director al Editurii Cartea Romaneasca intre 1980 si 1989. Dintre cartile sale, publicate in numeroase editii si traduse in mai multe limbi, amintim: Calatoria (1964), Conversand despre Ionescu (1966), Intamplari din Noaptea Soarelui de Lapte (1968), Ucenicul neascultator (1977). I s-au acordat, printre altele, Premiul Uniunii Scriitorilor (1975) si Premiul Academiei Romane (1977). Bursier Fulbright (Iowa University, SUA, 1980). La Editura Polirom au aparut: Opere I. Lumea in doua zile (2009), Opere II. Marocco (I) (2011) si Opere III. Marocco (II) (2011).