Cand aud insa comentarii despre „recuperarea“ lui Nedelciu, a lui Craciun sau a lui Madi Marin, ma zbarlesc, desi cei care rostesc acest cuvant fatal au dreptate. Cel putin pana la un punct. Pentru cititorii din generatia mea nu exista motive sa vorbim despre „recuperarea“ celor trei. Fie pentru ca ne-au fost prieteni, fie pentru ca le avem cartile in biblioteca, si le putem reciti oricand. Inchipuiti-va insa cum m-am simtit acum cativa ani cand o adolescenta, ruda cu mine, care se pregatea pentru Bac, m-a intrebat daca am in casa ceva din asta… Nedelciu, fiindca i-l recomandase „baba“ de (la) Romana. „Baba“ facea parte din generatia mea si era probabil cu cativa ani mai tanara decat mine. Asta m-a facut sa socotesc ca Mircea Nedelciu, desi avea cativa ani mai mult decat mine, era mai tanar. El ramasese la 49 de ani.
I-am dat adolescentei cartea de debut a lui Mircea, Aventuri intr-o curte interioara, cu precizarile ca autorul n-avea decat vreo 20 si ceva de ani cand a publicat-o si ca voiam sa-mi aduca volumul inapoi, fiindca il aveam cu autograf.
In seara aceea m-am gandit la ceilalti optzecisti disparuti inainte de vreme. La prozatorii Sorin Preda, Ioan Lacusta, Costi Stan si la poetul Ion Stratan, pe care nu-i recomanda nimeni cititorilor tineri. Ce faceau, m-am intrebat, criticii care-i laudasera? Cum de era cu putinta ca autori de mana intai ca ei sa fie uitati, cu toate ca nu se poate spune ca n-ar mai fi loc de genii in literatura romana de azi?
Nino Stratan era genial. Cand a aparut in antologia Aer cu diamante, alaturi de Cartarescu, Iaru si Cosovei, a fost recunoscut imediat ca un poet de o sclipitoare originalitate si i s-a prezis un mare destin. Inca de atunci, Nino avea profunzimi uluitoare, chiar si in jocurile sale de cuvinte de un umor fara egal. Era, dincolo de prima impresie, cu care iti lua ochii prin truculenta versurilor sale, cel mai putin optzecist dintre cei patru si singurul tragic dintre ei. Asta avea sa se vada in volumele sale individuale in care Nino a plonjat tot mai adanc in tragicul cotidian. Metaforele lui iti dadeau frisoane existentiale, de parca te-ar fi asezat pe scaunul electric, ca pe un fotoliu din care ti-ar fi venit sa crezi ca te uiti, ca invitat special, la spectacolul lumii.
Despre Sorin Preda, care la fel ca Nino era de o discretie aproape sinucigasa, s-a scris cam in doi peri, inca de la volumul de debut. Niciodata n-am inteles de ce. Proza lui te obliga sa-i accepti valoarea, dar critica de atunci, cea care se citea, l-a pedepsit pe Sorin Preda fiindca devenise redactor la „Scinteia tineretului“, pe vremea lui Ceausescu, tratandu-i cartile cu o indiferenta strigatoare la cer, intrucat est-eticii nostri scriau sau nu, dupa carnetelul cu autori dezirabili si indezirabili. Totusi, cum se poate ca un critic de la „Scinteia tineretului“, azi uitatul Victor Atanasiu, pe care il scarpina strategic in cap N. Manolescu, sa fi avut literar mai multa priza decat Sorin Preda? Asta cu atat mai mult cu cat reportajele lui Sorin Preda ar fi putut aparea si intr-un ziar independent, daca ar fi existat un asemenea ziar pe vremea lui Ceausescu.
O victima de acelasi fel ca Sorin Preda a fost Ioan Lacusta, ale carui carti au fost ignorate si dupa 1990 de criticii puristi care au uitat cate plecaciuni au facut puterii comuniste, unii ca sa nu-si piarda rubricile, altii ca sa nu intre pe lista indezirabililor. Cand il intrebam pe Ioan Lacusta de ce face plecaciuni puterii comuniste, omul imi spunea ca asa isi apara cartile. Nu pot sa accept ca un prozator ca Ioan Lacusta, care si-a dat masura cu brio si in proza scurta, si in roman, mai ales in roman, a fost victima criticii din anii nouazeci, desi trebuie sa faci pe prostul ca sa nu-i recunosti valoarea lui Lacusta.
Alt optzecist despre care nu se scrie si nu e nici reeditat, Constantin Stan, care a murit si el de tanar, face si el parte din categoria restransa a marilor nostri scriitori pe care critica ii ignora, iar prietenii nu incearca sa-i reediteze. Ca fapt divers, Costi Stan a fost optzecistul care, editorial, a spart gheata. A fost primul dintre noi care a publicat un volum. Si in ciuda faptului ca devenise, literar, o vedeta, venea in continuare sa se intalneasca la cenaclul Junimea cu parlitii care nu stiau cum sa bata la usile editurilor. Costi Stan n-a fost un teoretician al textualismului, desi in adolescenta lui literara facuse parte dintre reprezentantii nucleului dur al textualismului. Cartile lui de atunci si de mai tarziu te impresionau artistic si te faceau sa-l crezi oarecum textualist, chiar daca el nu scria romane in asa-numita priza directa, iar poetul din el o mai lua pe aratura lirismului in proza. Dar cu cata iscusinta scriitoriceasca si cu cat aplomb de prozator! Cu toate astea, Constantin Stan e unul dintre uitatii de azi, desi daca-l citesti nu-ti vine sa crezi ca un romancier ca el poate fi trecut pe linia moarta a literaturii.
Ceea ce ma calca insa pe nervi e ca unul ca mine, care scrie comentarii despre carti de placere, se vede silit sa le atraga atentia criticilor profesionisti asupra autorilor care conteaza in literatura romana si pe care ei ii ignora.
Asta ca sa nu mai spun ca istorici mai mult sau mai putin impresionisti si critici ai literaturii ignora in cartile lor scriitori de o valoare strigatoare la cer, si fac asta din motive care tin mai degraba de lenevia de a citi, decat de vreo evaluare critica. Or, cand te lauzi si ai laudatori ca ai impune canonul in literatura romana, e o adevarata infamie sa evaluezi literatura ca si cum ai fi arendasul ei pe viata.