Articolul acesta va aparea in ziua in care se anunta premiile Competitiei Oficiale. Dar eu scriu in seara zilei de 18 mai asa ca, potrivit traditiei, ma voi opri la ce a fost mai important pana acum. Incep, cum altfel, cu Sieranevada, de Cristi Puiu, care a deschis Competitia Oficiala. Posibil sa fie undeva in palmares, desi pentru un spectator strain nu e foarte comod sa citeasca aproape trei ore de dialog intre personaje care impart acelasi spatiu. Nu e ceva nou fata de „reteta“ Puiu, dar e puternic, inteligent si articulat. O distributie ampla de actori cunoscuti si mai putin cunoscuti ii interpreteaza in mare parte pe membrii unei familii bucurestene care se aduna pentru un parastas de 40 de zile intr-un apartament de bloc. Apartamentul are patru camere, dar ei sunt multi, si preotul intarzie cu slujba, asa ca nu se pot apuca de mancat. Asteptandu-l pe popa, discuta despre tot ce le vine, iar aparatul de filmat, care ocupa de fapt locul sufletului mortului care se pregateste sa paraseasca lumea, ii urmareste dintr-o camera in alta, certandu-se, razand, plangand s.a.m.d. E vorba despre moarte, viata, despre ce ne sperie, despre cum ne lipim peste tabloul mare, despre adevar, minciuna, metafizica, istorie, sarmale etc. etc.
Asta-seara am vazut un film pe care deocamdata il vad candidatul cel mai indreptatit sa ia Palme d’Or. Este Ma’Rosa, al filipinezului Brillante Mendoza, o poveste simpla si percutanta, filmata ca un documentar, despre un cuplu de oameni saraci, arestati pentru ca vand droguri, pe langa activitatea modesta de mici comercianti dintr-un cartier din Manila. Actiunea se petrece in nici 24 de ore, mare parte in noaptea in care cei doi sunt dusi la sectie, iar politistii ii santajeaza cerandu-le in schimbul cautiunii o suma pe care n-o au. A doua zi, cei patru copii iau cunostintele la rand – unul dintre baieti se prostitueaza, altul incearca sa vanda televizorul, orice suma e buna, iar oamenii la fel de saraci ca ei incearca sa-i ajute. Un film de Palme d’Or trebuie sa fie intr-un anumit fel, nu stiu cum sa spun, rotund. En classe, de Laurent Cantet, era de Palme d’Or, dar Dheepan, de Jacques Audiard, nu. Nici La vie d’Adèle. Ma’Rosa nu scapa ritmul nici o singura secunda din cele 110 minute ale sale. E mai simplu decat Sieranevada si e autentic, desi are muzica non-diegetica, iar comentariul social pe care il construieste fara melodrama ori intentii moralizatoare e fara drept de apel. Actorii sunt de o naturalete rara. Cred ca e cel mai implinit film al lui Mendoza.
E posibil ca juriul prezidat de George Miller sa vrea sa dea premiul cel mare nu unui film semnat de un cineast super-mega-cunoscut, cum e Jim Jarmusch, care a venit de altfel cu un film foarte frumos. Paterson e un film intimist si poetic, dar parca putin neadecvat pentru Palme d’Or. E mai degraba genul de film caruia notorietatea ii dauneaza. E prea fin ca sa placa la toti. Broken Flowers, care era mai lucrat, nu a luat in 2005 Palme d’Or, ci Grand Prix du Jury. Paterson, care urmareste timp de opt zile viata banala a unui sofer de autobuz, totodata poet in timpul liber, ar putea sa-i aduca Premiul de interpretare masculina lui Adam Driver, care merge cu motorul la relanti, dar e foarte expresiv. Ciudat e ca fiecare intelege ce vrea din filmul asta, am citit trei cronici si autorii prinsesera fiecare alte nuante. Mi se pare un lucru bun.
M-am luat cu Mendoza si Jarmusch si am uitat sa vorbesc despre Toni Erdmann, coproductia Germania/Austria/Romania (partener roman, HiFilm Productions), filmata in mare parte in Romania si care a stabilit o medie istorica de cotatii din partea celor mai importanti critici straini stransi in fiecare an de revista „Screen International“ in aparitiile ei cotidiene din perioada festivalului. Al treilea lungmetraj al nemtoaicei Maren Ade urmareste relatia dintre un tata care vine din Germania la Bucuresti, unde fiica lui lucreaza la o firma de consultanta pentru industria petroliera. Universul mic se suprapune din nou peste universul mare, cam ca la Puiu. Relatia s-a cam racit, fata nu mai vorbeste limba tatalui pus pe glume. Ea se invarte printre finantisti lipsiti de umor si incearca sa fie performanta 24/24 in costumele simple si scumpe, iar in timpul liber bea si se drogheaza cu metoda, dar fara sa-i placa, si pune la punct chelneri si maseuze care nu-si fac treaba. E foarte ok filmul, dar toate superlativele care i s-au adus (Indiewire l-a dat aseara ca favorit principal pentru premiul cel mare) mi se par un pic cam mult. Sandra Hüller, in schimb, ar putea lua Premiul de interpretare feminina. Nu mai am timp sa vorbesc si despre alte filme bune, imi propun sa o fac saptamana viitoare.
Bogdan Mirica: „Filmul e un mod de a metaboliza un soi de furie pe care o am in mine“
Pentru mine, surpriza festivalului este pana acum Caini. Bogdan Mirica a recunoscut cand am stat de vorba ca i-a fost mai usor decat lui Puiu si Mungiu (al carui Bacalaureat are premiera canneza in doua zile) pentru ca el era la primul film. Spre deosebire de premiantii de mai sus, Mirica a facut un film de gen, un thriller plasat in Dobrogea zilelor noastre, unde un tanar vine de la Bucuresti sa vanda pamantul mostenit de la bunic. Tot felul de lucruri ciudate i se intampla si, printre altele, afla ca bunicul era liderul unei bande de raufacatori din zona, iar tovarasii sau, care continua sa braconeze si sa faca trafic pe terenul mostenit (granita cu Ucraina e aproape), nu vor ca nepotul sa vanda. Dragos Bucur, Gheorghe Visu, Vlad Ivanov sunt protagonistii unei povesti comparate de criticii straini cu Blood Simple si No Country for Old Men, de Joel si Ethan Coen, sau cu Once upon a Time in Anatolia, de Nuri Bilge Ceylan. Suna magulitor, dar Mirica nu copiaza. Filmul lui are stil, are atmosfera si tradeaza un talent innascut si un regizor cu vana.
Bogdan Mirica foloseste multe cuvinte in engleza pentru ca a studiat in Marea Britanie filmul, la Universitatea Westminster din Londra. Cu primul scurtmetraj, Bora Bora (2011), a fost premiat la mai multe festivaluri, printre care Festivalul Premiers Plans din Angers. Cu primul sau lungmetraj, Caini, a sarit direct in Selectia Oficiala a Festivalului de la Cannes, in sectiunea Un Certain Regard, dupa ce anterior semnase regia serialului HBO Umbre. La o zi dupa premiera mondiala a lui Caini, am stat de vorba cu regizorul in varsta de 38 de ani si am aflat ca are un nou proiect:
Am ceva in cap, dar e un pic diferit.
Adica nu mai moare nimeni?
Ba da, cred ca am un fel de heist movie with a twist pe care l-am inceput acum cativa ani, dar vreau sa ma mai gandesc la el (n.red.: heist movies # filme despre planificarea si executarea unor spargeri). Vreau sa-l filmez in Bucuresti pentru ca se bazeaza pe niste evenimente petrecute acolo acum cativa ani. Dar loosely based, cum ar veni. Nici nu stiu daca o sa-l fac pana la urma, desi e ceva la el care imi place.
Ai inceput cu publicitatea, ai cochetat cu scrisul si ai ajuns mai tarziu la cinema. Totusi, aveai cinemaul in cap de mic?
De multe ori aud chestia asta la diferiti regizori si ii invidiez sincer cand dau cate un nume din asta ezoteric: „La 13 ani am vazut filmul ala care m-a facut si m-a transformat“. Eu nu sunt deloc asa. Cand eram mic, ma uitam la filme cu Bruce Lee. Aveam un unchi (fratele lu’ mama) care avea video (noi n-aveam), si eu voiam sa ma uit la filme cu bataie. Eram mic, aveam 8 sau 10 ani, si unchiul imi spunea: „Nu poti sa te uiti numai la filme din astea! Exista si filme bune“. Omul era cinefil fara sa aiba studii – era electronist, este. Si spunea: „Uita-te la filmul asta senzational, Conversatia!“. Iar eu spuneam: „Nu vreau sa ma uit la un film despre oameni care vorbesc!“.
Asta ai dedus din titlu, ca e despre oameni care vorbesc tot timpul…
Da, da, da. Iar apoi, peste multi ani, am vazut filmul asta care mi s-a parut foarte misto si mi-am dat seama ca nu era Conversatia. Peste alti ani, mi-am dat seama ca era vorba de fapt despre 12 oameni furiosi, al lui Sidney Lumet. Deci inceputurile mele au fost foarte confuze. Si la 15-16 ani ma uitam la filme proaste. Si acum ma uit la foarte multe filme proaste, nu sunt foarte aplicat in demersul meu.
Filmul a aparut, la un moment dat, in viata mea pentru ca ma forteaza sa simt. Eu sunt de multe ori inept emotional, iar filmul ma forteaza sa simt, sa gandesc, sa vehiculez idei si emotii, si sa fac tot felul de juxtapuneri pe care altfel nu le-as face. Nu am gasit o meserie care sa mi se potriveasca. Bine, asta te poate duce si spre visual arts ori filosofie, dar chestia asta s-a lipit de mine cel mai bine.
E forma ta de terapie.
Da, pentru ca e un mod de a metaboliza un soi de furie pe care o am in mine.
Indreptata impotriva cui?
Indreptata impotriva universului, bineinteles!
De ce bineinteles? Poti fi furios pe parinti, pe profesori…
Pai si, adica Universul include. Adica, daca tot esti furios la adresa a ceva, atunci sa fii furios impotriva chestiei absolute. Dupa aia, in particular, sunt furios la adresa oamenilor, a sistemelor…
A pensionarilor…
…a pensionarilor, a vecinei de sub mine care are un caine pe care-l inchide in baie si care se aude dimineata…
Te-a influentat pentru film?
Nuuu, ca ea are un caine care e atat de minimalist!… Ea are un caine ca un film romanesc.
Facut pe genunchi, probabil.
E mic, dar il baga-n baie, iar el are ecou si se aude.
Pe cand filmul Pisici, daca tot te-ai pornit?
O sa fie Cats, musicalul, si o sa-l filmez undeva la Amara sau la Techirghiol. Nu vorbesc serios… Desi mi-ar placea sa fac un musical. Nu stiu daca e musical, dar Actorul si salbaticii mi se pare, acolo, in top trei.
I-ai face un remake?
Ah, nuuu, nu mi-as permite.
Cum iti vezi cariera de saptamana viitoare incolo? Se va schimba cu totul?
Nu mai cred in inorogi. Am crezut cand eram mic. Pur si simplu, acum e pas cu pas. Nu mai vreau sa fac proiectii in viitor. Asta nu inseamna ca stau in fund si nu muncesc, ci ca nu mai vreau sa speculez. In cinema depinzi de foarte multi factori. Sa faci filme nu e ca si cum ai face pictura, iti trebuie doar sevaletul si cu asta, basta!, stai la tine acasa. In cinema trebuie sa se alinieze planetele intr-un fel. Adica cine-mi spune ca faptul ca sunt la Cannes acum nu e de fapt un soi de sincronicitate si ca tine strict de valoarea filmului meu?
Tine in mare masura de valoarea filmului tau.
Da, dar si de niste sensibilitati ale selectionerilor, care s-au aliniat intr-un fel si care puteau sa se duca usor in alta directie, spre un alt film.
Faptul ca ai obtinut finantare de la CNC-ul din Romania de-abia la a doua incercare si ca banii romanesti au fost cei mai putini (de aceea Caini e in principal o productie franceza, pentru ca francezii au dat cei mai multi bani) inseamna si ca era cat pe ce sa nu-l faci, nu?
Da, am luat foarte putin de la CNC, ceva de genul 80.000 de euro.
Mi-a placut foarte mult muzica lui Codrin Lazar si Sorin Romanescu. Care a fost procesul?
Eu cand ma apuc de un proiect, prima chestie e sa fac un playlist. Nu pot scrie fara muzica, de multe ori stau luni de zile pana gasesc playlist-ul, iar dupa ce il fac, il ascult toti anii in care urmeaza sa scriu. In cazul asta, l-am ascultat vreo trei ani, dar am inceput sa scriu de acum cinci ani. Si am ascultat muzica asta care era un amestec de muzica clasica, dark jazz si Warren Ellis & Nick Cave, care au facut coloana sonora de la The Proposition si The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford. Cant si la chitara un pic si, uneori, cand fac pauze de scris, mai articulez in mod destul de dezarticulat, dar nu cantece, ci niste stari.
Te ajuta sa te concentrezi.
Foarte, foarte tare. Pe Codrin, care e si chitarist, il stiam de dinainte pentru ca facuse si muzica la scurtmetrajul meu (Bora Bora). Tot el mi-a facut si doua melodii pentru un trailer la Caini, care m-a ajutat la pitch-uri. Ne-am intalnit, i-am spus ce vreau, i-am cantat putin, i-am dat multe referinte si a inceput sa lucreze, dar pentru ca e muzician, a facut melodii. Nu voiam melodii, ci niste ilustrari de stari. Dupa aia l-a luat si pe Sorin, colegul lui, si am inceput sa ne intalnim si sa lucram. Asta a fost challenge-ul, ca ei, fiind muzicieni, tindeau sa faca melodii de la A la Z. Dar muzica e misto, am putea sa o scoatem pe un CD.