Dl. Viorel Cosma a publicat cu decenii in urma, in 1974, primul volum al corespondentei lui Enescu. Cu toate deficientele sale, volumul urma macar o norma stiintifica, aceea de a mentiona cu relativa precizie locul de pastrare al scrisorilor si, atunci cand faceau parte dintr-o arhiva sau biblioteca publica, cota sub care fusesera catalogate. Nimic din toate acestea, astazi, in acest ultim volum ce constituie, in fapt, doar o Addenda la cele anterioare, un soi de talmes-balmes de documente copiate tale quale, inclusiv cu notele de subsol, cele mai multe din diverse publicatii, carti si articole. Nici vorba de vreo colationare cu documentul original in arhiva, nici vorba de o cercetare originala.
Marea majoritate a acestui gen de scrisori provin din volumul lui Ilie Kogalniceanu, Destainuiri despre George Enescu, publicat in 1996. Multe altele, ni se spune, ar fi din… Monografia Academiei R.S.R., George Enescu, aparuta in 1971! In acest ultim caz, autorul transcrie insa… fotografii pe care se vede bine stampila Academiei Romane, uneori si fila de dosar!
Alte scrisori, din copilaria lui Enescu la Viena de exemplu, a caror provenienta, este si ea, mai mult ca probabil, colectia Bibliotecii Academiei Romane, sunt date de autor ca „publicate“ in volumul lui Bernard Gavoty, Les souvenirs de Georges Enesco. In realitate, in ultima traducere romaneasca a Amintirilor, ingrijitoarele editiei, Elena Bulai si Doina Jela, au atasat textului original cateva simple fotografii de scrisori! Nu ma intrebati de ce veneratul autor nu a calcat direct pragul Bibliotecii Academiei, deloc departe de Institutul de Istoria Artei a carui colectie o citeaza insistent, cu un amatorism caraghios. Inutil de insistat mai mult asupra numeroaselor abateri de la cele mai elementare norme stiintifice de publicare a unor documente, cat si a inconsistentei demersului editorial, parca fara un redactor de carte.
Sub aspectul continutului, cele peste 250 de documente ale volumului nu aduc nici o revelatie asupra vietii sau operei enesciene, dar, desigur, cateva dintre ele sunt pline de miez si interes. Intre ele, o epistola din martie 1916, din Bucuresti, catre compozitorul Max d’Ollone, in care Enescu evoca o activitate „extrem de febrila prin care incerc sa uit intreaga oroare in care inoata in acest moment Europa“ si adauga ca, „poate, ma voi duce in curand la Paris sa fac putina muzica pentru dragii de raniti, sa incerc sa aduc ceva bani pentru nefericiti, daca reusesc sa trec!“. Nu reusea sa treaca si, in septembrie 1916, inca la Bucuresti, propunea unei scoli ce gazduia o „sectie de raniti“ sa vina cu „echipa noastra nr. 2 de artisti pentru a distra ranitii… concertul tinand aproximativ o ora si jumatate“.
Extrem de pretioase sunt si scrisorile din Fondul „LAS-Enesco“ de la Grande Opéra din Paris – nu este clar din trimiteri daca toate publicate de Elena Zottoviceanu in 2006 – in relatie cu pregatirea premierei pariziene a operei Œdipe. Sunt acolo cateva indicatii pentru punerea in scena care demonstreaza o data in plus acribia lui Enescu. Intr-o scrisoare catre directorul Operei, Jacques Rouché, expediata la 25 aprilie 1934 de la Bucuresti, compozitorul enumera cateva adaugiri la livret: „…la sfarsitul celui de-al patrulea si ultim act, imediat dupa ce lumina orbitoare se stinge si Eumenidele au cantat: „Heureux celui d’ont l’ame est pure: la paix sur lui“, in timp ce Tezeu este prosternat imobil in genunchi pana la sfarsit, timp de circa 50 de secunde de muzica, intai varfurile arborilor se lumineaza cu razele purpurii ale soarelui ce apune, apoi frunzele incep sa se miste usor in briza serii si, timp de alte circa 25 de secunde de muzica, cortina cade lent si atinge podeaua pe lovitura de tamtam ppp“.
Atasanta este si descrierea vietii la Dorohoi, in 1935, intr-un petit bavardage cu tanara ziarista M. Vessereau, unde „locuiesc acum, cand ma duc, in doua mici camere de servitoare, aranjate delicios cu toate vechile mele amintiri, fotografii de familie in grup, chitara mamei, colectia Bach capatata de la… Regina Carmen Silva etc.“.
As mai atrage atentia si asupra scrisorii adresate de la New York lui Mihail Andricu, la 25 ianuarie 1949, in care ii vorbeste de situatia Academiei Romane: „Sa se stie bine un lucru: este nedrept sa fie date afara valorile nationale, mai ales in domeniul stiintific, artistic si intelectual, sub pretextul unor opinii politice diferite. Politica nu are nimic de-a face cu sferele inalte ale culturii, care trebuie sa ramana un lucru sacru, de neatins. Inca o data, nu stiu nimic, fiindca guvernul nu m-a pus la curent. Dar in caz ca se va ajunge aici, voi intreba intai pentru ce sunt eliminati unii din eminentii mei colegi, iar daca raspunsul va fi ca din motive politice, voi spune ca, hotarat, eu nu am nimic de a face cu o Academie politica“.