– Fragment –
Ma nasc din nou, ma nasc din nou, in 1940
Viata nu e decat o lenta rememorare a copilariei. De acord. Dar ceea ce face ca aceasta reamintire sa fie duioasa este faptul ca, din departarea amintirii noastre nostalgice, ne par frumoase chiar si momentele pe care atunci le percepeam ca dureroase; chiar si ziua cand ai alunecat intr-o rapa si ti-ai sucit piciorul, de a trebuit sa ramai cincisprezece zile acasa in ghips, agatat de tifonul dat prin albus de ou. In ce ma priveste, imi amintesc cu duiosie noptile petrecute in adapostul antiaerian. Fuseseram treziti cand ne era somnul mai dulce, tarati, in pijama si palton, intr-un beci umed din beton armat, iluminat de niste becuri chioare, si ne jucam de-a prinsa in timp ce deasupra capetelor noastre se auzeau bubuituri surde, de la antiaeriana sau de la bombe, habar nu aveam. Mamele noastre tremurau, de frig si de frica, dar pentru noi nu era decat o aventura bizara. Iata ce inseamna nostalgia. De aceea suntem dispusi sa acceptam tot ceea ce ne aminteste de infioratorii ani ’40; este tributul pe care il platim batranetii noastre.
Cum erau orasele pe atunci? Cufundate in bezna, iar in urma ordinului de stingere, rarii trecatori trebuiau sa recurga la lanterne care functionau nu pe baza de baterie, ci de dinam, ca la farul de la biciclete; acesta se incarca prin frecare, actionand de mana, repetat, un soi de tragaci. Dar mai tarziu s-a instalat camuflajul total si nu se mai putea merge deloc pe strada.
Cel putin pana in 1943, in timpul zilei orasul era strabatut de unitatile militare, cand devenise cazarma Armatei Regale, dar si mai intens pe vremea Republicii de la Salò, cand prin orasele mari treceau continuu grupuri si patrule ale Marinei Militare San Marco si ale Brigazilor Negre, iar prin sate se vedeau mai degraba palcuri de partizani, si unii, si ceilalti inarmati pana in dinti. Intr-un astfel de oras militarizat in anumite situatii erau interzise adunarile; se mai vedeau carduri de Balilla si de Micute Italience in uniforma si grupuri de elevi cu sortulete negre iesind de la scoala, in timp ce mamicile mergeau sa cumpere acele putine lucruri de mancare ce se gaseau prin pravalii. Iar daca voiai sa mananci o paine, nu zic alba, dar nu gretoasa sau facuta din talas, trebuia sa scoti din buzunar niste sume consistente pe piata neagra. In casa lumina era foarte slaba, ca sa nu mai zic de incalzire, care se limita doar la bucatarie. Noaptea dormeam in pat cu o caramida calda si-mi amintesc cu drag chiar si degeraturile de atunci. Acum nu pot sa spun ca aceste lucruri au revenit; evident, nu in totalitate. Dar incep sa le adulmec din nou mirosul. Sa incepem cu faptul ca sunt fascistii la guvernare. Nu numai ei, fireste, si nu mai sunt chiar fascisti propriu-zis, dar ce importanta are? Se stie foarte bine ca istoria se traieste prima oara sub forma de tragedie si a doua oara sub forma de farsa. In schimb, pe vremurile acelea apareau pe ziduri afise cu un negru american dezgustator (si beat pe deasupra) care isi intindea gheara catre o prea alba Venus din Milo. Astazi vad la televizor chipurile amenintatoare ale unor negri costelivi ce invadeaza cu miile meleagurile noastre si, sincer, in jurul meu lumea este si mai inspaimantata decat atunci.
Se intoarce moda sortuletului negru in scoli si nu am nimic impotriva, e mult mai bine decat tricoul de firma al tuturor pramatiilor arogante, doar ca simt gustul de madeleine inmuiata in ceai de tei si, la fel ca si poetului Gozzano, imi vine sa exclam: „Ma nasc din nou, ma nasc din nou, in 1940“. Tocmai am citit intr-un ziar ca primarul din Novara, reprezentant al Ligii Nord, a interzis ca pe timpul noptii, in parcuri, sa se poata aduna mai mult de trei persoane. Astept cu un fior proustian intoarcerea la perioada de camuflaj. Soldatii nostri lupta impotriva rebelilor cu fata colorata in Asii (din pacate, nu in Africi, ca odinioara) mai mult sau mai putin orientale. Dar eu vad unitati militare bine inarmate si in uniforme de camuflaj si pe trotuarele oraselor noastre. Ca si atunci, armata nu lupta doar la granita, ci preia si operatiuni ale politiei. Am senzatia ca ma aflu in filmul Roma, oras deschis. Citesc articole si aud discursuri destul de asemanatoare cu cele pe care le citeam pe atunci in revista „La difesa della razza“, in care erau atacati nu numai evreii, ci si tiganii, marocanii si in general toti strainii. Painea incepe sa se scumpeasca. Suntem pusi in garda ca va trebui sa economisim petrolul, sa limitam irosirea energiei electrice, sa stingem vitrinele in timpul noptii. Sunt in scadere masinile si reapar Hotii de biciclete. Ca un accent de originalitate in plus, peste putin timp va fi rationalizata si apa. Inca nu avem un guvern in Sud si unul in Nord, dar s-a gasit deja cine sa lucreze in aceasta directie. Simt nevoia unui Mare Sef care sa imbratiseze si sa sarute cast pe obraji niste gospodine vanjoase de la tara, dar, ma rog, fiecare cu gusturile lui.
2008
CARTEA
Criza ideologiilor, criza partidelor, individualism excesiv – asa arata societatea in care traim. O societate lichida, unde nu e deloc usor sa-ti gasesti reperele. O societate cu multe masti: mastile politicii, obsesia mediatica a vizibilitatii, pe care o avem (aproape) cu totii, dependenta de telefoanele mobile, proasta crestere… O societate dominata de confuzie, de detasare si de fluvii de cuvinte care nu sunt decat locuri comune. In ultima sa carte, Umberto Eco face un portret al societatii actuale, in care nonsensul pare sa prevaleze asupra rationalului, adesea cu efecte comice, dar si cu consecinte ingrijoratoare.
AUTORUL
UMBERTO ECO (1932-2016), unul dintre reprezentantii de frunte ai avangardei culturale italiene in anii ’60. A predat la cele mai faimoase universitati din lume, devenind Doctor Honoris Causa a peste cincizeci dintre ele. A scris romane devenite in scurt timp celebre, studii de semiotica, estetica si teorie literara, articole cu teme dintre cele mai diverse. La Editura Polirom au aparut, intre altele: Numele trandafirului, Pendulul lui Foucault, Cum se face o teza de licenta, Cum ne construim dusmanul, Confesiunile unui tanar romancier, Cimitirul din Praga, Numarul zero.