Am inceput sa citesc destul de crispat romanul. Cand colo, personajele, patru detinuti politici, isi spun povesti despre lumea de afara, asteptand sa le vina randul la interogatoriu. Unul dintre ei, studentul, incepe o istorie cu doua calugarite urmarite prin Istanbul de un tip pus pe rele. Era, zice studentul, o zi cu un frig cumplit. Frizerul morocanos care-l asculta ii spune ca-i ajunge cat de rece e cimentul pe care stau, nu-i mai trebuie si o poveste in care e frig. Asa ca studentul ia naratiunea de la inceput. Era o zi calduroasa, un zaduf cum numai la Istanbul poate fi, cand cele doua calugarite s-au trezit urmarite de un zdrahon pus pe rele. Asa mai venea de-acasa, se lumineaza frizerul. Trei la inceput, in celula in care de-abia incap, detinutii vorbesc despre lumea de-afara. Si ca sa le treaca timpul, dar mai mult ca sa nu se prabuseasca psihic in celula, intre bataile cumplite prin care au trecut si cele care-i asteapta. Povestile ii ajuta sa reziste si sa iasa cu gandul din celula, intr-o libertate pe care nu le-o poate lua nimeni.
Stiam din memoriile fostilor detinuti politici de la noi, din romanele lui Solejitin si din povestirile lui Varlam Salamov cat de importante sunt povestile pentru cei aflati in detentie. Ii ajutau sa supravietuiasca si le intretineau speranta in libertate. Cei care aveau talent la povestit sau stiau ceva ce putea fi invatat de ceilalti se bucurau de respectul tuturor, chiar in mai mare masura decat aceia care faceau planuri de evadare.
In Inchisoarea noastra cea de toate zilele, Ion Ioanid, care a reusit sa fuga din puscarie si al carui reazem interior erau planurile de evadare, isi aminteste cu recunostinta de povestitorii pe care i-a cunoscut si de „profesorii“ care tineau cursuri in inchisoare. Un doctor, fost detinut politic, mi-a spus in anii nouazeci ca una dintre metodele cele mai cumplite prin care sefii puscariilor politice incercau sa-i infranga moral pe detinuti era sa-i tina la izolator.
Corneliu Coposu, unul dintre cei care au rezistat torturii singuratatii, a spus mai tarziu ca in celula in care a stat de unul singur a compus poezii, pe care si le spunea, de teama ca ar putea uita sa vorbeasca. Cat despre cei care au fost supusi la tortura sufocarii lente, unii in faimosul seif al bancii din Constanta, altii in incaperi in care nu patrundea aerul, acestia spuneau ca pentru a face fata spaimei care-i cuprindea pe masura ce incepea sa le lipseasca aerul se gandeau la intamplari din lumea de afara, visand cu ochii deschisi pe intuneric.
Gardienii si cei care-i interogheaza pe detinutii din puscaria descrisa de Sönmez nu ajung la asemenea rafinamente. Ii infometeaza pe politici si ii bat cu salbaticie, uneori pana ii omoara, doar, doar i-or face sa-si toarne complicii. Scenele astea, conturate in tuse groase, nu fac decat sa sublinieze contrastul dintre ceea ce patimesc detinutii si libertatea lor launtrica, pe care nimic n-o poate zadarnici.
Cei patru care isi spun povesti in celula sunt niste filosofi care cauta adevarul, fiecare dupa puterile lui, si care vorbesc atat in numele experientelor prin care au trecut, inainte de a ajunge in puscarie, cat si in parabole cu care incearca sa aproximeze lumea de afara, in special aceea a marelui oras, aflandu-se si in cautarea izvoarelor de intelepciune si de pretuire a libertatii care duc spre Istanbul, unele venite din comunitati izolate, aflate la mare distanta, altele, chiar din cartierele marginase si oropsite ale orasului.
Toti cei patru citesc sau stiu poezie, pe care o amesteca in naratiunile lor cu talc impartasite unii altora. Mai mult, isi transmit puterea secreta de a trai in imaginatie, astfel incat atunci cand unul dintre ei ii invata sa fumeze tigari inchipuite, Studentul se arde la degete cu un chibrit imaginar. Scena e extraordinara – de o profunda sugestivitate, dar si de un umor ale carui radacini se afla in povestile populare turcesti, cu Karagöz si Hacivat.
Istanbulul despre care scrie Sönmez pare deopotriva apropiat si indepartat, legendar si aproape pipaibil, cumva asemanator cu Bucurestiul legendelor urbane si cu filosofia bucurestenilor condensata in pilde si in anecdote. Marea deosebire e ca romancierul turc da gravitate legendelor urbane, adevarate sau de el inchipuite, ca in povestea celor doua calugarite. Una dintre ele, cand vede ca urmaritorul ei e pe cale s-o ajunga, isi ridica fusta, la care ticalosul isi lasa chilotii in vine. Or, povesteste ea dupa aceea, o femeie care isi ridica fusta alearga mai repede decat un barbat care-si lasa chilotii in vine.
Intr-o alta poveste, care pare desprinsa din 1001 nopti, vanatorii dintr-un sat de munte afla ca un baiat din satul lor va fi mancat de un lup dupa ce se va insura. Asa ca vanatorii ii baga pe baiat si pe viitoarea lui mireasa intr-o lada ferecata cu sapte lanturi si tot atatea lacate. Cand deschid lada, inauntru nu mai e decat mireasa, care l-a mancat pe alesul ei, de unde si intrebarile daca nu cumva omul e nascut cu soarta sa de gat, cum zice Coranul. Poate c-o fi, dar poate si ca n-o fi, isi dau cu parerea personajele lui Sönmez, ca in romanele noastre cu parabole incifrate de pe vremea lui Ceausescu.
Doar ca avocatul turc, atunci cand s-a apucat de romane, n-a vrut sa impace capra cartilor sale cu varza regimului Erdogan. Dupa ce s-a vindecat in Anglia de bataia sora cu moartea pe care i-a tras-o politia si s-a apucat de romane, Sönmez nici macar nu-l pomeneste pe Erdogan in Istanbul Istanbul. Si asta nu ca sa-si faca ochi de cumatru cu acest sultan al democratiei turcesti, ci ca sa-i arate ca el nu e decat un accident in istoria turcilor.
Burhan Sönmez, Istanbul Istanbul, traducere de Leila Ünal, colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, Editura Polirom, 2016