In Cuvant-inainte, spui ca ideea volumului ti-a venit de la o postare de-a lui Radu Vancu de pe Facebook, poveste (Autodenunt) care si incheie cartea. Ce te-a convins ca intalnirile scriitorilor cu politistii sunt un subiect de exploatat?
Intalnirile scriitorilor cu oricine sunt un subiect de exploatat, draga Eli. Pentru ca un scriitor – un artist deci – stie sa „decupeze“ si apoi sa „coloreze“ orice intamplare ori eveniment din viata sa, chiar si pe cele mai banele. Au ei harul asta, de-a face din tantar armasar. Iar cand pe armasar e suit si un politai, iti dai seama ce galop iese! Apoi, numai eu stiu vreo patru-cinci-sase intamplari de pomina cu politisti ale unor literati. Extrapoland, am zis ca e imposibil ca scriitorii sa nu aiba in portofoliul amintirilor asa ceva. Si nu m-am inselat defel!
De ce Scriitori la politiesi nu altfel? Cam jumatate dintre intamplarile narate au loc la politie, restul sunt in cu totul alte spatii.
Cand zici politie nu te gandesti neaparat la sectie, la vreo cladire cu geamuri si usi, ci la oamenii in uniforme. Apoi, e un titlu direct, percutant, ca un baston peste sale, nu are nevoie de note de subsol, de deductii, de metaliteraturizare. Iti vine si sa zambesti, dar si sa zici: saracii de ei, taman acolo… Nu spatiul conteaza, ci cum il locuiesti, ar zice un arhitect arestat pentru malpraxis.
Sunt 35 de autori care semneaza textele din volum, din generatii diferite, mai mult sau mai putin cunoscuti publicului larg. Trebuie sa intreb: cum ai selectat scriitorii? Ai mers pe instinct, cine banuiai ca ar fi avut o poveste interesanta de spus pe aceasta tema, sau ai facut un inventar?
Cu ani in urma, sofer fiind, simteam politia. Pur si simplu, la volan, simteam ca trebuie sa o las mai moale ca poate-i radar, poate-i filtru, poate, poate… Si, hups, dupa curba, radarul. Dupa zebra, politaiul vigilent. E greu de crezut, dar parca aveam un detector in cap. Mi-am pierdut din pacate abilitatea asta, sunt la mana partenerilor de trafic si a facutului cu farurile, cum se zice. Dar sa ma intorc la carte. Cand mi-a picat fisa ca vreau sa construiesc volumul asta si ca tema e generoasa, in secunda doi am si pus pe hartie o lista cu scriitorii pasibili sa mearga in carte. Vreo doi au zis ca n-au avut nici o intalnire memorabila cu politia (ce oameni, iti dai seama!), iar vreo trei erau prinsi cu alte treburi literare. Dar restul de 34 au raspuns prezent!
Au fost vreun fel de restrictii atunci cand ai invitat scriitorii sa scrie despre povestile lor personale, ori vreun tip de recomandari? Cum a sunat invitatia ta?
Titlul e-mailului pe care l-am trimis colegilor scriitori a fost Hai la o carte ce va deveni antologica! Iar continutul invitatiei a sunat cam asa: Draga…, realizez o antologie cu titlul Scriitori la politie, care va aparea la Editura Polirom, spre sfarsitul anului in curs, si care va fi pastorita editorial de Lucian Dan Teodorovici. Cum sunt sigur ca ai (cel putin) o povestioara (hazlie sau nu, cu happy-end ori mai putin norocoasa) in care te-ai intersectat cu politia (sau, de ce nu, militia), te invit sa fii coautor al acestei carti speciale, alaturi de alti confrati. Textul tau ar trebui sa aiba intre 5.000 si 10.000 de semne (cu tot cu spatii) si e musai sa-l primesc la, cel tarziu, 1 septembrie. Dar inainte de asta, te rog sa-mi confirmi ca te prinzi in jocul nostru politist. Cu prietenie, Robert.
Si cum era vara, cum oamenii au, cand e soare, mai mult umor si buna dispozitie, dragii de ei s-au executat (am ticuri verbale de APV-ist…).
Unii scriitori (putini) ti se adreseaza direct in textele lor. Sunt curioasa, cum a fost intampinata propunerea ta? Sa trecem putin in revista reactiile, dat fiind ineditul volumului.
Nu i-am vazut la fata pe scriitorii invitati sa participe la acest volum colectiv, dar le-am auzit zambetul cand au citit mesajul meu. Parca asteptau sa aiba cineva initiativa asta, asa de repede s-au miscat lucrurile. Insa doar vreo patru au recunoscut, in mesajul de raspuns, ca ideea mea e cel putin genialoida. Ceilalti doar au dat de inteles ca e asa.
Au fost povesti care n-au intrat in carte? Daca da, de ce?
Nu, nu. Am apelat la profesionisti, ce naiba!
Care este textul care te-a amuzat cel mai tare atunci cand l-ai primit? Dar cel care te-a surprins cel mai mult?
Citesc si recitesc si nu ma mai satur sa fac topuri din cartea noastra. Topuri care sunt intr-o continua miscare, precum alcooltesturile de la filtrele din intersectii, sambata noaptea. Uite-asa se misca, uuu-uuu-uuu, fiindca e unul mai tare ca altul!
Ai avut vreo temere legata de carte sau ai stiut, de la inceput, ca se va lega asa bine si va fi de interes pentru cititori?
Sa te mint – si sa fac pe niznaiul, sau sa iti spun ca am stiut – precum Amerigo Vespucci, inainte de a ridica ancora, ca va descoperi America? Sigur ca am stiut!
Ai impartit textele in sase capitole (Trageri pe dreapta, Actele la control!, Sase! Militia!, Si cam ce-ar mai fi de declarat?, Mainile sus! Nu misca nimeni!, In slujba cetateanului). De ce ai simtit nevoia sa le grupezi astfel? Care sunt pasii pe care i-ai urmat?
Draga Eli, eu sunt un scriitor care am facut armata (vezi Servesc patria! din volumul Pifani, racani si veterani, coordonat de Radu Paraschivescu), asa ca ador caprariile. Si-am zis: domne, sa fie ordine, fiecare pe sectorul lui, pe rastelul lui, pe sectorul lui de tragere! Apoi, e mai usor si pentru cititori sa te urmareasca (ia uite, iarasi joc in filme politiste) cand esti intr-un capitol cu un titlu – sper ca imi dai dreptate – inspirat, cum sunt cele sase de care ai amintit.
Nu esti numai coordonatorul volumului, ci si unul dintre autorii care au contribuit cu texte. Intamplarea pe care o relatezi, Drumul spre Rai e pavat cu cele mai bune carti, e plasata pe la inceputul cartii. Unele texte din volum mentioneaza pe scurt si alte „ciocniri“ cu politistii, al tau (precum si altele) nu. Totusi, parca e greu de crezut ca a fost doar o intalnire cu organele legii. Asadar, de ce aceasta poveste strans legata de lumea cartii si nu alta?
Sofer fiind, sosele cutreieram… Prin urmare, mai am povesti cu politisti. Doar ca cea din cartea asta are, zic eu, tot ce-i trebuie: epica, suspans, umor, vreo patru-cinci personaje si, surpriza!, happy-end. Nici daca as fi inventat-o n-ar fi iesit asa de bine. Si mai e ceva: se potriveste ca o manusa pe titlu! Pai daca nici eu nu dadeam un exemplu, ce asteptari sa am de la ceilalti? Puterea exemplului n-a pierit si nu se preda!
La publicarea cartii ai primit mesaje si de la alti autori, care nu au aparut in volum, dar care iti spuneau ca ar fi avut de povestit intamplari haioase cu politisti? Poate ca e prea devreme sa intreb asta, dar, in cazul acesta, urmeaza o continuare, un al doilea volum?
Da, am primit, inclusiv amenintari si blesteme (gen: Pe mine nu m-ai chemat sa scriu, lua-ti-ar gaborii carnetul pe o perioada nelimitata! Sau: Nasu’ e subcomisar. Mai treci tu spre Bucuresti in graba). Eu sper sa nu se supere chiar toti prietenii si amicii scriitori pe care nu i-am contactat, dar era imposibil sa incapa toti. Sunt un om senin si am o multime de cunoscuti in lumea literara. Dar nemultumitii ar putea face o carte-replica, cu titlul Si noi am fost la politie, ba!.
Nu stiu daca ma voi mai ocupa de un volum doi, in nici un caz intr-un viitor apropiat. Ce pot sa-ti spun totusi e ca am un motiv extraordinar sa ma gandesc la un alt subiect, sper ca la fel de pasionant si de periculos precum acesta, iar anul viitor sa adun alti scriitori si sa facem o isprava chiar mai tare decat cea de acum. Imi pare rau ca nu pot sa-ti divulg motivul. Dar iti dau un indiciu: e un motiv care te face sa pufnesti in ras dupa nici o secunda. Ai sa vezi! Sanatosi sa fim si sa nu ne ia politia pana atunci.
Tot in argumentul de inceput, legi postarea lui Radu Vancu de o alta, „legendara in lumea literaturii de pe la noi“, in care protagonist este Nichita Stanescu. Si Florin Iaru invoca o intamplare patita si povestita de Mircea Nedelciu. Sunt convinsa ca exista multe alte istorioare ale scriitorilor care nu mai sunt printre noi, intalniri legendare cu militienii, care ar fi savuroase pentru cititori. Te-ai gandit vreodata sa le culegi (din povestile altora, din jurnale etc.) si sa le aduni intr-un volum?
Eli, tata e scriitor, eu am crescut in lumea literara, care era fascinanta (chiar daca in provincie, Turnu Severin). De pe la 11-12-13 ani, cand am inceput sa merg la cenacluri, sa scriu, sa public, sa iau premii, sa cred despre mine ca am niscai talent (mai ales ca mi-au bagat altii in cap chestia asta), am tot auzit povesti cu scriitori. O lectura care ma distra teribil era volumele lui Mircea Micu, Intamplari cu scriitori. Visam sa fiu scriitor, asa ca ma interesau nu doar cartile lor, ci si viata lor, intamplarile cu ei, lucrurile iesite din comun. Prin urmare, cartea asta e si un omagiu adus ideii de scriitor, de povestitor, dar si de personaj care este chiar el. Sper ca o mana, doua, douazeci de maini de pusti care scriu poezele si prozisoare sa afle ca tipi si tipe ce au numele imprimate pe copertele unor carti sunt oameni vii si, chiar si ei, sunt opriti de politie. Iar, pentru cititorii care iubesc literatura romana si pe autorii ei, Scriitori la politie e lectura obligatorie.
Inchei randurile din Cuvantul-inainte spunand ca ne ramane „sa facem un lucru brav: sa citim“. A devenit lectura un obicei curajos?
Ma tem ca da. Ma tem ca esti considerat un flet daca iti pierzi timpul cu d-astea. Ca esti cam truli daca ai o carte in mana. Nu stiu, sper sa ma insel eu si, de fapt, cititul sa fie trendy, sa revina pe val. Dar cifrele – lua-le-ar naiba! – spun ca mine: ca nu se mai citeste si ca lectura e un sport pe cale de disparitie. De asta sunt necesare carti precum aceasta, a noastra: sa arate ce oameni faini sunt scriitorii, chiar si atunci cand se gasesc la ananghie, si cum stiu ei sa se scoata din cele mai sucite situatii.
Este vreun politist creionat in carte pe care ti-ai dori sa-l intalnesti? De ce da, de ce nu?
Da, as vrea il intalnesc pe politistul din povestea lui Radu Vancu. Dar eu cred ca, de fapt, el era dintr-o specie de extraterestri ce se ocupa cu protectia lui Bill Clinton cand a venit la Bucuresti. Si, ca sa nu se dea de gol, extraterestrul l-a trimis pe poetul Vancu la gara, cu masina cu girofar a politiei, ca sa prinda poetul nostru trenul spre un festival de literatura. Pai nu-ti vine sa faci, cand citesti asa ceva, ni-no, ni-no, ni-no?!
Politistii intalniti de scriitori (scurte portrete din Scriitori la politie)
In prelungirea interviului cu Robert Serban, coordonatorul volumului colectiv Scriitori la politie (Editura Polirom, 2016), publicam douazeci de portrete de politisti – intalniti de autorii romani contemporani de-a lungul timpului –, decupate din textele din cuprinsul cartii. Selectia a urmarit ca secventele sa fie scurte, usor de citit si inteligibile chiar desprinse din povesti. Si, mai presus de toate, sa va faca pofta de lectura. Scriitori la politie este un volum de neocolit.
Final de an. 29 decembrie sau asa ceva. Ma grabesc ingrozitor, caci in putine ore trebuie sa fiu la aeroport. Parchez pe Doamnei, pe oprire interzisa. Fix langa cercul ala albastru taiat cu un X rosu. In spatele meu, o masina de politie. Politistii, amabili, imi fac semn din faruri si din maini. Mesajul lor: „Iubi mica, nu parca, nu parca! Suntem aici si o sa iti iei o amenda de-o sa te usture“. Nu ii observ, sunt prea absorbita de parcare. Imi iau o amenda de ma ustura.
(din Noua intalniri caraghioase dintr-o viata scurta de soferita, de Simona Tache)
Raman singura cu ofiterul. (…) „Priviti-ma cu incredere. Suntem intelectuali amandoi. Sunt avocat, va vreau binele. Dati o declaratie in care recunoasteti totul. Va promitem ca nu anuntam nici scoala, nici parintii dumneavoastra. Oricum, apararea de care va cramponati nu conteaza. Daca am tine cont de ea, il compromitem pe omul nostru si intreaga institutie. Vreti sa va ducem pe Centru cu pusca la spate, la Policlinica noastra pentru moravuri?“ „Da! Asta si vreau! Chiar va implor sa ma supuneti acestor investigatii mutilante. Fie si cu riscul de a ajunge la Poarta Alba. Va conjur sa-mi recunoasteti adevarul. Nu ma intereseaza scoala, nici gogosile pe care le veti turna parintilor mei, cu atat mai putin faptul ca veti inchide ochii la minciuna ordinara a omului vostru. Eu nu vreau decat sa va recunoasteti minciuna cuibarita ca o plosnita in incoruptibila dumneavoastra institutie.“
(din Desavarsitul nas de puscarias al lui Caraion, de Nora Iuga)
Iesim din apa ca niste zei priapici, linsi pe coapse de valurile care ne regreta plecarea. Ne oprim in fata patrulei si, cum ma nimeresc chiar in dreptul celui care pare sa fie sef, spun un „buna seara“ ca nuca-n perete. Insul, un tablagiu cu fata rotunda si lucioasa, imi studiaza cu un aer stiintific mataranga. Aproape ca-i vine sa scoata o agenda si sa-si noteze parametrii. In spatele meu, Leni sta cu bratele incrucisate peste sani si cu buzele invinetite nu de pasiune, ci de vant. Tablagiul se intoarce usor spre soldatii din spate – intai spre dreapta, apoi spre stanga. Soldatii ranjesc ca la ordin.
(din Ne pupam, sa traiti, de Radu Paraschivescu)
Politaii astia aveau chef de bataie, dar cu golani seriosi, nu cu pitpalaci! Erau alergici la vara si arsita, imbibati de uniforma lor in care erau obligati sa zaca si sa transpire, hainele lor aveau cercuri albe de sare la subsuori, miroseau imbacsit. Nu stiu de fapt cum miroseau, dar asa imi inchipuiam, fiindca niciodata nu am ajuns in preajma lor, ci doar de departe i-am zarit fosgaind nervosi la marginea rockului, straini de lumea noastra psihedelica adaptata, alienati de slujba lor de roboti cu stapan.
(din Politai, hipioti si doua verisoare, de Ruxandra Cesereanu)
Usa se deschise din nou si aparu tanarul militian. Semana extraordinar cu militianul cu figura de cretin sadea din filmul lui Lucian Pintilie Reconstituirea. Dar poate ca asta nu era asa bou. (…) „Acum, cetatene Augustin“, si-l privi din nou in ochi, „va rog sa-mi spuneti de la cine v-a venit ideea asta cu concursul?“. „De la Flaubert.“ „De la cine?“ „De la Flaubert. E un scriitor.“ Sergentul mai intoarse o foaie din agenda si el vazu ca scrie caligrafic, „Flober“. „Flober“, zise ca pentru sine sergentul, punand accent pe prima silaba. „E evreu?“ „Nu stiu. Adica nu cred“, raspunse el. „E scriitor francez.“ „Si la cine sta? Stiati ca, daca aveti contacte cu strainii“, miji ochii sergentul, „trebuie sa ne anuntati in cel mult patruzeci si opt de ore?“. „Tovarase sergent-major“, zise el, „domnul Flaubert e mort si-ngropat. De mult. Din 1880. Mai precis, din 8 mai 1880“.
(din Declaratia si gata, de Ioan Grosan)
Spre deosebire de cei mai multi patiti, nu cred ca toti politistii sunt la fel. Dimpotriva, la fel ca in lumea noastra (pentru ca lumea lor e lumea cealalta), aici poti intalni tot soiul de oameni. Si buni, si rai, si prosti, si absurzi, si neterminati. Pentru mine, intamplarea numarul unu e cea petrecuta pe 21 decembrie 1989. Acolo am avut sa-i vad cam pe toti. E drept, pe cel care m-a pocnit la rinichi si m-a ingenuncheat nu l-am vazut. L-am auzit.
(din Militiile noastre, de Florin Iaru)
Nu ma recunoaste Credentul. M-am facut mare. Au trecut ’spe ani. M-oi fi schimbat la mecla, el aproape ca nu. Doar ca e tot mai credent. Mai Biedermeier. Credentul triumfa sub privirea sefului de tura, un capitan care cantareste calm situatia. (…)
Ma intoarce, ma suce Credentu. Aia cu vagaboanda, treaca-mearga, nu-i un delict. Piesa de colectie, acolo-i hiba. Nu tine chestia cu colegul. E rezonabil Credentul. Imi fixeaza o amenda de ma trec fiori. Daca o achit in douaspatru de ore, se face de jumate. Sa-i aduc chitanta peste doua zile, seara la 9 fix, o sa ma astepte pe treptele militiei inainte de a intra in tura. Cutitul de vanatoare ramane la ei. La capitan, cartesc in gand.
(din Dyameron, de Viorel Marineasa)
Dupa putine minute se aude bataia in usa, ferma, si intra capitanul Lia. Vom afla ca a fost trimis de tov. Stanca, directorul statiunii Costinesti, cunoscut drept paharnicul lui Nicu Ceausescu atunci cand se deplasa in zona. Tov. Stanca era una si aceeasi persoana cu cel care se oferise, din senin, sa-i spurce barba lui Johnny Raducanu.
— Ce trebuie sa fac?!
— Sa dati o declaratie. Va rog sa ma intelegeti, nu e decizia mea, a spus, politicos, capitanul Lia, aratand, discret, cu un deget in tavan. (…)
Capitanul Lia ne-a dat de inteles ca nu e primul caz de comportament discretionar al directorului. Probabil inghitise, el insusi, niste gugumanii venite de la Stanca.
(din Cu tov. Johnny la Militia din Costinesti, de Ioan T. Morar)
Primul militian vazut mai de-aproape a fost Smeu. Cautand prin valatucii anilor dusi, mi-l aduc aminte inca, un barbat jovial, cuprins de o maxima veselie. Oriunde se afla, orice-ar fi zis, fata lui inflorea de un zambet total. Era si frumusel, genul oaches, cu ochi devotati. Avea cam varsta tatalui meu, desi trebuie sa recunosc, pe langa Smeu, tata arata ca un chinez vesel. Nu reusea sa ajunga la entuziasmul contagios si electric pe care militianul il risipea in jur.
(din Militianul pierdut, de Doina Rusti)
Imi anunt sosirea la poarta, spun numele gradatului care coboara dupa mine. E plictisit. Ii spun ca mi-e sila de superstitiile lor cu olteni si sudisti si mitici, am venit sa lamuresc asta. Rade, n-o lua chiar asa. Trebuie sa scriu o declaratie. N-am pix. Imi intinde unul si o coala A4. Scriu furios, scriu ironic – fara indoiala jalnic, ridicol, mai ceva ca poemele din jurnal. Ma inrosesc gandindu-ma la asta. Toata viata sentimentul ridicolului mi-a tocat, mi-a jupuit carnea. Ii intind foaia. Poti pleca acum, zice, doar atat, zic, n-aveti nici o pista, in locul vostru as urmari gagica lui Daniel.
(din Sudist, de Stefan Manasia)
Eram destul de iritat cand un politist mic, gras si zambaret a iesit din birou. Avea si el pete pe camasa. Ne-am privit. Parea de treaba. Mi-a rostit numele si prenumele si m-a intrebat daca eu sunt ala. Da, eu eram. Am dat mana, s-a prezentat (il chema Bobici sau Dobici sau Dodici, n-am fost pe faza) si m-a poftit inauntru. L-am urmat. Luati loc, luati loc, a zis. Aici sau acolo. Unde doriti. M-am uitat. Aici era un scaun cu un picior stramb, acolo, unul cu spatarul rupt. Am ezitat. M-a vazut. Nu-s conditii, a spus, ce sa facem. A zambit. Am zambit si eu, da, hi, nu-s conditii. Am ales spatarul rupt. I-am dat buletinul si m-am uitat la ceasul de pe perete.
(din Free hugs, de Bogdan Munteanu)
Ma puteam intinde linistita, cine sa-mi fure banii daca-l aveam pe politist langa usa? Am atipit repede, de cand nu mai apucam sa dorm mai mult de trei ceasuri devenisem un magnet pentru oboseala. Auzeam insa ca prin vis tot ce se petrece. Am simtit asadar cum politistul s-a ridicat incet si a facut pasul care-l despartea de scaunul meu. Mi-am dat seama ca se apleaca si-apoi, ca tot reusisem sa-mi deschid ochii, l-am si vazut, de foarte aproape. Ma prinsese deja in brate, hai, draguta mea, ce facem noi o noapte intreaga, si incepuse sa ma pupe pe par. Am dat sa ma ridic, dar degeaba, ma tinea strans, cu o palma acoperindu-mi fata. Mirosea a tigari, imi venea sa vars, inima imi bubuia, nu se putea petrece una ca asta. Si totusi tocmai se intampla, desi ma zbateam din toate puterile, el se strangea tot mai tare in mine. Nu puteam lovi decat cu genunchiul, si-am dat ingrozita, de cateva ori, pana cand l-am auzit icnind si mi-am eliberat, slava cerului, bratul.
(din Pasagerul din dreapta, de Ioana Nicolaie)
In cele din urma m-am dus la o sectie de politie. Am urcat scarile, am asteptat o vreme, pana m-a invitat un domn in uniforma sa intru intr-un birou. M-a intrebat ce s-a intamplat.
I-am povestit. S-a uitat la mine plictisit.
— Viza de flotant?
Aveam.
— Trebuie sa completati o declaratie, m-a informat el.
— Sigur, am zis, si am inceput sa scriu constiincioasa ce se intamplase, unde si cand.
Dupa primul paragraf a venit si s-a uitat la ce scrisesem.
A pus degetul pe foaie si a apasat in dreptul verbului „mi s-au furat“.
— Nu, n-ati inteles, domnisoara, trebuie sa scrieti asa: am pierdut urmatoarele acte de identitate…
— Domnule, nu le-am pierdut. Mi-au fost furate, repetam ca o moara stricata.
(din Pierdut buletin, de Ana Maria Sandu)
Ce-ai spus?
Pistolul era unul chinezesc de jucarie. Am si poze cu el, doar ca le am acasa.
A tras un scuipat de-ala scurt, s-a sters cu mana la gura si-a urlat ca un adevarat profesor:
Sa iesi imediat afara! Politia are treburi mai importante decat sa stea sa cerceteze reclamatiile nebunilor amenintati cu pistoale de jucarie!
Chiar nu-mi venea sa cred ca poate construi o fraza. Am apucat sa murmur ca bine ca nu era pistol cu apa, dar nu m-a mai auzit, a trantit usa dupa mine.
(din Plangerea, de un cristian)
„Documentele“, spune politistul. Ii dau carnetul md de sofer si certificatul masinii, imi cere si asigurarea. „De ce mergeti cu luminile stinse?“… Il striga pe celalalt politist, ii da carnetul meu si-i spune sa-l verifice, iar pe mine ma intreaba daca am baut ceva. M-a apucat rasul… el pune caietul la fata lui si-mi zice sa suflu. Celalalt politist exclama vesel: „Aaaa, domnul Vakulovski de la Zile si Nopti, buna seara! Imi plac foarte mult textele dumneavoastra, in special alea despre Opera. Sa stiti ca eu merg des la Opera si-mi place cum scrieti – si editorialele imi plac, pacat ca nu v-ati pastrat si «Tatuaje», cronica de carte“…
(din Istorioare cu politisti rai si buni, de Mihail Vakulovski)
A fost prima data cand am tras. Nu le-am spus, dar si-au dat ei si singuri seama.
— Prietene, daca ai fi in echipa mea, as avea oricand incredere in tine sa executi focul de avertisment in plan vertical – s-a amuzat roscatul. Dar cu conditia sa fim afara din oras, sub cerul liber.
— Lasa-l, bai – l-am auzit pe Costel –, ca si voi, cat ati avut pocnitorile alea de pistoale Carpati… Ce, nu-i asa? Ia spune cum a fost cand l-ati fugarit pe traficantul ala si i-ati tras la picioare, dar l-ati nimerit in spate!
— Daca fugea aplecat…
— Ce sa-ti zic! Asta-i ca-n bancul cu Bula, care-a murit ca l-a calcat tramvaiul pe deget. Cine l-a pus sa-si tina degetul in nas?
(din Incognito, de Alexandru Potcoava)
Este pe lumea asta un politist. O bate sa fie batuta. Reprezinta dragostea de pamant a politistului roman. Uneste tarile romanesti. Nutreste iubirea de patrie ca toti marii poeti si scriitori ai acestui neam vitregit de vremuri. Este luceafarul Romaniei, Maradona Carpatilor, Dorofteiul Dobrogei.
(din Un politist, de Péter Demény)
Agentul, care imi devenise deja simpatic, mi-a inmanat procesul-verbal; amenda 150 de lei si suspendarea permisului pe nouazeci de zile.
— Imi pare rau, a zis Gogoci. Poate pe viitor o lasi mai moale cu parastasele astea.
Mi-a tras complice si smecher cu ochiul, soptindu-mi:
— Fa contestatie, 90% castigi, nu ti-am dat fiola. Ai grija cum conduci. Poate ne mai vedem la un pescuit.
(din Daca as fi fost un mafiot, de V. Leac)
Intr-un an, eu am fost Cipotegato, a zis politistul vorbaret. Asta era culmea! Mergeam cu un olandez si doi spanioli la Tudela sa ridicam o furgoneta pusa sub obroc, iar unul dintre politisti facuse o data, pe cand era inca in liceu si voia sa se faca avocat, pe evadatul orasului. Vaya, a zis Joos, care devenea din ce in ce mai nervos pe masura ce atmosfera se relaxa. Si cu ce te-ai ales? Cu asta, i-a zis politistul aratandu-i un cucui deasupra tamplei stangi. O galma cat bila maciucii motanului incaltat. O galma pe viata. Si cu asta… a adaugat, deschizand torpedoul si scotand o masca de pisica pe care si-a infasurat-o pe cap. Era Cipotegato.
(din Cipotegato, de Simona Sora)
Ochii mei disperati au vazut un echipaj de politie vizavi de Odeon. Creierul meu disperat m-a dus la el. Gura mea disperata a rostit cuvintele astea:
— Domnule politist, sunt poet, maine trebuie sa fiu neaparat la un festival de poezie in Bistrita. Nu am cum sa ajung la gara, sa iau trenul, care pleaca in 20 de minute. Ma puteti ajuta?
Politistul m-a privit linistit, cum isi va privi orice zeu omnipotent suplicantul, si-a chemat un subaltern, i-a spus asa, tot cu ton de zeu omnipotent:
— Domnul de fata e poet, trebuie sa ajunga la gara intr-un sfert de ora. Pui girofarul si il duci.
A pus girofarul si m-a dus.
(din Autodenunt, de Radu Vancu)
FOTO: Eugen Radut